diamant | BSG

pietre_pretioase_semipretioase

Calitățile pietrelor prețioase și semiprețioase

Omul, de când e pe pământ, a fost fascinat de pietrele prețioase, și asta nu doar pentru că erau, ca în zilele noastre, un simbol al bunăstării și al puterii, ci datorită calităților pe care le găseau în ele – frumusețea, puterile lor, capacitatea de a întări  virtuțile etc.

Pentru ca o piatră să fie considerată prețioasă sau semiprețioasă, ea trebuie să se diferențieze de celelalte minerale prin raritate, duritate și transparență.

Atât pietrele preţioase, cât şi metalele nobile îşi au originea legată (ca a tuturor mineralelor cunoscute în natură), de procese geologice complexe petrecute în scoarţa terestră cu zeci şi chiar sute de milioane de ani în urmă.

Mineralele preţioase se deosebesc de cele obişnuite prin greutatea specifică, în general mare.

Greutatea pietrelor preţioase se măsoară în carate, un carat fiind egal cu circa 200 miligrame de mineral (carat metric). Denumirea de “carat” provine de la faptul că, în Antichitate şi în Evul Mediu, la cântărirea pietrelor preţioase se foloseau seminţe de roşcov (Ceratonia siliqua), o sămânţă cântărind aproximativ 197 miligrame.

Mai târziu, la începutul secolului XX, s-a stabilit pe plan internațional un standard metric de 0,2 grame. Astfel, 1 carat = 0,2 g.

Pietrele preţioase şi semipreţioase se zgârie destul de greu, dar, dacă sunt lovite puternic, se pot sparge cu uşurinţă.

Prin duritate (cea mai importantă calitate a pietrelor preţioase) se înţelege rezistenţa opusă de piatră atunci când e zgâriată cu un obiect ascuţit, dur. A nu se face însă confuzia între duritate şi tenacitate, prin tenacitate înţelegându-se rezistenţa la apăsare cu o suprafaţă plană, sau rezistenţa la lovire.

Cea de-a doua calitate importantă a gemelor, care impreionează pe oricine, este strălucirea, luciul sau sclipirea. Această însuşire face ca pietrele preţioase să fie atât de dorite, mai ales de femei.

Deoarece în trecut, în special cei aflaţi la putere reuşeau să achiziţioneze preţioasele pietre, acestea erau asociate cu sângele regal. Astfel, în trecutul îndepărtat, pietrele apar montate pe: coroane, săbii, tronuri, însemne ale puterii, semnificând forţa sau protecţia.

Culorile pietrelor prețioase și semiprețioase

Atunci când achiziţionăm o bijuterie, de regulă are şi o piatră preţioasă sau semipreţioasă (sau chiar mai multe). Nu toţi suntem specialişti în domeniu, dar, dacă ştim ce culoare are piatra, ne putem da seama, cu uşurinţă, ce fel de piatră este:

  • incoloră – diamantul, safirul alb, zirconul şi cuarţul hielin;
  • albă – opalul, adularul, calcedonia;
  • roz – turmalina, berilul şi cuarţul roz;
  • galbenă – topazul, safirul galben, ambra şi citrinul;
  • galben – verzui – turmalina şi peridotul;
  • roşu – rubinul şi opalul de foc;
  • violet  – ametistul şi safirul violet;
  • verde deschis – jadul, turcoaza, smaraldul, amazonitul, crisopazul;
  • verde închis – safir verde, malahitul şi smaraldul cu nuanţe închise;
  • brun – roşu – cornalina şi aventurina;
  • albastru deschis – lapis – lazuli, safirul;
  • albastru închis – agatul;
  • negru – onixul, cuarţul afumat şi japsul;
  • negru metalic – hematitele şi marcasitele.

Pietrele prețioase

Cele patru pietre prețioase sunt: diamantul, smaraldul, safirul și rubinul.

claritate - diamantDiamantul  este considerat a fi regele pietrelor prețioase.

Denumirea de “diamant” vine din limba greacă, de la “adamas” şi înseamnă “de neînvins, indistructibil”.

El are un grad de refracție foarte ridicat, strălucind în toate culorile curcubeului.

Datorită faptului că diamantul are în compoziţie un singur element – carbonul, este cea mai preţioasă piatră; este, aşadar, doar un cărbune cristalizat.

Forma inedită a acestui cristal, alături de transparența sa au făcut ca valoarea lui să fie mereu ridicată. Dar nu numai forma face ca diamantul să fie cel mai prețios și mai dorit dintre geme, ci și faptul că are cea mai mare duritatee – 10, pe scara durității, denumită scara Mohs.

Pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Tăierea diamantelor e o operație foarte delicată. Prima operație este clivajul (o formă aparte de spărtură), adică desfacerea mecanică a lamelor ce compun cristalul natural al diamantului. Apoi, diamantul brut este frecat cu un diamant clivat. Urmează apoi tăierea fețelor și lustruitul, care necesită multă îndemânare.

Briliantul este un diamant asupra căruia a fost aplicată tăietura care poartă acelaşi nume, adică “tăietura în briliant”.  Acest tip de tăiere a diamantului a apărut în secolul XV şi se datorează lui Peruzzi din Veneţia şi lui Ludovic von Berquem din Brouges. Mai există şi varianta cum că acest tip de tăietură ar fi fost inventat de cardinalul Mazarin.

Diamantul se taie în briliant când are toate fețele lustruite pe toate părțile. Se mai poate tăia în rază, tablete, picătură  și piramidă. Dacă piatra chiar e briliant, se poate verifica cu o lupă.

Un  procedeu de verificare a diamantului ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Dacă stă ziua la soare, diamantul devine fosforescent în întuneric. Iar dacă este frecat în întuneric cu o bucată de postav (țesătură de lână groasă), acesta luminează.

Briliantul are două părţi: una superioară, numită coroană sau tabulă, care are 32 de faţete, şi partea inferioară, numită chiuloasă, cu 24 de faţete. Strălucirea diamantelor se datorează descompunerii razelor de lumină, care trec prin feţe şi se refractă de trei ori. În cazul briliantelor, reflexia radiaţiei solare este totală, ceea ce le dă un luciu metalic.

Mai nou, există o tăietură în briliant care are 72 de faţete, iar razele se reflectă în opt puncte, ceea ce amplifică scânteierea lor.

Însă nu toate diamantele ajung briliante. Unele nu pot fi tăiate astfel din cauză că sunt mici, imperfecte, sau au o culoare închisă.

Pe lângă tăierea în briliant a diamantelor, mai există şi alte forme de şlefuire sau tăiere a lor, iar cele mai comune sunt:

  • Round, briliant sau forma rotundă
  • Emerald sau smarald (numele vine de la faptul că acest tip de tăietură este folosit cel mai mult pentru smaralde)
  • Baguette sau baghetă
  • Marquise  sau marchiz (cu formă de suveică)
  • Oval
  • Straight Trilliant sau triunghi drept
  • Curved Trilliant sau triunghi curbat
  • Heart sau inimă
  • Radiant
  • Cushion
  • Pear sau pară
  • Princess (formă pătrată)

SmaraldSmaraldul este supranumit “regele pietrelor preţioase”, fiind utilizat pentru bijuterii, amulete şi obiecte religioase, încă de la începuturile istoriei. Culoarea smaraldului e verde smarald (culoare acceptată prin definiţie ca fiind o nuanţă de verde), fiind transparent, translucid sau opac. El este menţionat şi în Biblie, ca fiind una dintre pietrele apostolice (Sf. Toma).

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir, pe locul doi, după briliant.

Putem recunoaşte un smarald, așadar, în primul rând după culoare. Smaraldul e o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprin de beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră “smaragd”, cuvânt care are la bază  grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna “strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic, şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Efectele tămăduitoare pe care le are smaraldul asupra celui care îl poartă sunt cunoscute din antichitate. Astfel, se spune că smaraldul întăreşte memoria, tratează arsurile stomacale şi ulcerele gastrice; mai e folosit şi în tratamentul bolilor de ochi, de inimă, sau ale vezicii biliare.

Smarald a fost descoperit în mormintele faraonilor egipteni şi excavat de la Pompei şi Herculanum. Cele mai vechi mine de smarald, şi singurele pentru mult timp, se află în Egiptul de Sus.  Minele Cleopatrei au fost exploatate prima dată în Antichitate de egipteni, apoi de greci, romani, arabi şi turci.

Cele mai frumoase smaralde sunt păstrate în tezaurul din Istambul, la Palatul Topkapî şi în tezaurul fostului şah al Iranului.

De obicei, smaraldul este montat în bijuterii din aur, ca piatră cantrală, solitară.

recunosti safirSafirul, asemeni aurului,  este un simbol al bogăţiei.

În trecut, majoritatea pietrelor albastre erau considerate safir. Oamenii au fost fascinaţi de safir dintotdeauna, datorită frumuseţii şi proprietăţilor lui.

Safirul era considerat capabil să împiedice stârnirea certurilor, să înlăture durerile şi să aducă putere, faimă şi onoare celui care îl purta.

Alături de amerist, în Evul Mediu, safirul era denumit “piatră episcopală”. El reprezenta raiul şi cele mai înalte valori.

Culoarea safirului mai poate fi, pe lângă cea albastră, şi verde, galben, violaceu, incolor (leucosafir), portocaliu sau roz – portocaliu (pad – paradscha). Safirul lasă urmă albă.

Cuvântul “safir” provine din latină, de la sappirus şi înseamnă “cel mai frumos”.

Așadar, putem recunoaşte un safir, în primul rând după culoare: e o piatră albăstruie, transparentă, cu nuanţe închise sau deschise. De fapt, termenul de safir este atribuit pietrei de corindon – varietatea albastră, care este şi cea mai cunoscută varietate a safirului.  Albastrul se datorează conţinutului mare de fier şi titan.

Corindonul este un mineral aflat pe scara durităţii, sau scara lui Mohs, pe poziţia 9,  ocupând locul doi după diamant, deoarece mineralul Moissanit , cu duritate 9,25 (foarte rar întâlnit în natură) nu este luat în considerare. Abia în secolul al XIX-lea s-a descoperit că safirul şi rubinul sunt varietăţi ale corindonului.

rubinRubinul este piatra pasiunii, simbolul sângelui şi  al vieţii.

Este o piatră transparentă, aflându-se, pe scara durităţii ( denumită şi “scara lui Mohs”), pe poziţia 9, după diamant, care e pe 10.

Putem recunoaşte un rubin, în primul rând, după culoare. Datorită culorilor variate, el are un nume pentru fiecare. Astfel, rubinul, a cărui culoare roşie are o tentă de galben, se numeşte spinel. Rubinul oriental, care este, de fapt, safirul roşu, şi are o nuanţă de roşu – violet. Mai este şi rubinul care are o culoare de roşu domol, nu aprins, şi care e numeşte balais.

Ca şi în cazul diamantului şi a altor pietre preţioase dure, rubinul mai poate fi verificat încercând să-l zgâriem cu o altă piatră. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e autentic.

Rubinul prezintă un fenomen: mătasea, sau seta, care constă în reflexe argintii (cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan).

Mai putem recunoaşte rubinul dacă privim piatra prin transparenţă.  Se observă nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotim nestemata. Această proprietate se numeşte asterism şi se datorează existenţei unor alte minerale sub formă de fibră, îndreptate în toate direcţiile.

Pietre semiprețioase

topazTopazul este una dintre cele mai frumoase şi mai apreciate pietre, aflându-se, pe scara durităţii (denumită şi “scara lui Mohs”) pe poziţia 8 – o poziţie înaltă. Este o gemă transparentă şi, de obicei, conţine incluziuni care pot fi cu două faze în formă de lacrimă (conţin o bulă de gaz şi lichid) sau cu trei faze (formate din gaze, lichid şi cristale mici la un loc).

Denumirea provine din sanscrita, ”tapas” Însemnând foc, sau de la numele insulei Topazos din Marea Roșie.

Culorile topazului sunt deschise şi sunt date de impurităţi / agenţi coloranţi pe care le conţine. Cele mai des întâlnite culori sunt galben, maro – galben, maro – portocaliu, roz – maroniu, roşu deschis până la mediu, albastru şi incolor. Datorită faptului că topazul nu are o culoare foarte vie, la şlefuire se folosesc tăieturi în trepte sau în foarfece, pentru a evidenţia strălucirea puternică a pietrei.

ametistAmetistul este considerat a fi cea mai frumoasă dintre varietățile de cuarț și a fost cunoscut în vechime de egiptenii antici, de romani și etrusci.

Cuvântul provine de la grecescul amethystos, care se traduce “împotriva beției”. Asta deoarece, potrivit credinței din Evul Mediu, cei care beau din cupe de ametist, nu se îmbătau. Era denumit “piatra episcopală”, dar totodată era un simbol al dragostei carnale.

Culoarea acestei pietre este violet deschis până la închis, sau roșu – violet, fiind transparent și translucid și având un luciu sticlos. Rocile – gazdă ale ametistului sunt cele metamorfice, filoane hidrotermale și aluviuni.

Adesea, ametistele au fost montate în bijuterii de coroană, precum sceptrul Ecaterinei cea Mare sau sceptrul coroanei imperiale britanice. În tezaurul Vaticanului este păstrat inelul cu ametist al Papei.

Ametistul trebuie ferit de lumină puternică, deoarece, ca toate pietrele de culori deschise, își poate pierde culoarea.

Se credea că cel care poartă la el ametist este ferit de vrăji și de magie neagră. De asemenea, el întărește voința, echilibrează metabolismul, tratează insomniile și nevralgiile.

GranatGranatul face concurență rubinului, datorită strălucirii și formei sale deosebite. Această piatră are sclipiri ca de scânteie, atât la lumină naturală, cât și la lumină artificială.

Denumirea de ”granat” e folosită pentru pentru a numi un grup de peste zece pietre diferite, însă cu o structură asemănătoare. Piatra reprezentativă este de culoare roșie, intensă, dar granatul mai poate fi și oranj, galben sau chiar verde închis sau pal.

În vechime, granatul, spinelul și rubinul, toate de culoare roșie, erau cunoscute sub denumirea de carboniculus, adică „cărbune arzător” și aveau aceeași valoare. Mai apoi s-a descoperit faptul că spinelul nu se încadra în această familie, calitățile sale fiind mai puțin apreciate, însă granatul, chiar dacă acum are o valoare mai mică decât rubinul, poate fi alăturat de acesta, datorită calităților deosebite.

Pe lângă forma și strălucirea deosebită, granatul mai are două calități esențiale: duritatea și adaptabilitatea.

La începutul erei romane, granatul era foarte căutat pentru calitățile sale protectoare, dar și pentru forma sa naturală, nu prelucrată, de grăunte.

Granatul a cunoscut cea mai mare popularitate în secolul XX, când a devenit celebru odată cu descoperirea neașteptată a noilor culori, și mai ales a celei oranj.

Preferatul bijutierilor este granatul roșu, alături de cel portocaliu.

Este cunoscut ca fiind piatra care leagă prietenii, sporind devotamentul și fidelitatea. Atunci când cineva oferea în dar o bijuterie cu granat roșu, semnifica o declarație de dragoste.

acvamarinAcvamarinul este una dintre cele mai cunoscute geme, fiind foarte apreciată în Evul Mediu. Culoarea ei este albastru – deschis, până la închis, sau verde – albăstrui. Acvamarinul este transparent, translucid şi lasă urmă albă. Se montează în bijuterii din aur și argint.

Rocile – gazdă ale acvamarinului sunt pegmatitele (roci magmatice în care mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică) şi se mai poate găsi în aluviuni. Cele mai renumite depozite de acvamarin se găsesc în Brazilia, mai ales în pegmatitele din Minas Gerias, Diamantina şi Rio Doce. Se mai găsesc depozite importante de acvamarin și în Rusia, Ucraina, Zimbabwe, Tanzania, Mozambic, Africa de Sud, Sri Lanka, India, China, Australia și Pakistan.

După astrologii medievali, acvamarinul avea puterea de a calma apele mării, de a garanta loialitatea, prietenia şi dreptatea, dar şi de a alunga răul şi nenorocirile care se abăteau asupra celui care îl purta.

Cei protejați de acvamarin sunt persoanele născute în zodia Pești.

Despre acvamarin se spune că întărește inima, vindecă bolile de plămâni, de piele și de natură nervoasă.

Numele de acvamarin a fost utilizat prima oară de către Boëtius de Boodt. Această gemă, de multe ori formează cristale de dimensiuni mari, care, de obicei au propria lor denumire și istorie. Ar merita menționate aici cristalul Marambaia de 110,5 kg, descoperit în Mina Gerais, Brazilia. S-a mai descoperit și în Rusia un cristal de acvamarin de 82 kg, în 1796, în munții Transbaikal.

opalOpalul a fost folosit întâi pentru confecţionarea uneltelor, şi  abia mai târziu pentru obiecte decorative şi în bijuterii din aur sau argint. Atât asirienii, cât şi babilonienii şi romanii spuneau că opalul alungă ghinionul şi spiritele rele.

Culorile opalului pot fi: brun, negru-brun (denumit şi opal comun), galben-brun, roşu – brun (numit şi “opal-de-carne”), galben-verzui, incolor, alb, roşu-portocaliu, albăstrui, cu irizaţii; mai sunt şi diferite texturi cu forme masive, sferice sau în benzi (lemn opalizat). Culoarea opalului păleşte dacă piatra pierde apa absorbită (hidrofan), produsă câteodată de incluziuni ale altor minerale. Opalul este sticlos şi sidefos. Urma lăsată de opal poate fi albă, maronie sau galbenă.

Peste tot în lume se găseşte opal. Opal comun sau lemn opalizat se găsesc în India, Mongolia, Irak, Indonezia, Siria şi Australia şi multe alte ţări. Mexicul are peste 150 de locaţii de unde se exploatează opal nobil roşu, albăstrui, verzui şi chiar negru şi opal de foc. Opalul nobil este alb, având un fantastic joc de culori (albastru, verde şi roşu).

TurcoazLa noi, turcoazul se mai numește și peruzea, cuvânt care vine din limba turcă. Este o piatră albastră ca cerul și opacă, fiind foarte iubită în Orientul Apropiat. În Evul Mediu, turcoazele erau folosite, pe lângă bijuterii, și la ornarea armelor și a cailor. În vechile credințe ale popoarelor orientale, turcoazul poseda puteri magice.
Turcoazele sunt ușor de prelucrat, având o duritate scăzută. Formula chimică a turcoazului este: fosfat bazic hidratat de cupru și aluminiu. Culoarea albastră este dată de cupru, iar dacă în compoziție se mai adaugă şi fier, culoarea lor bate înspre verde.

Se spune că cei care poartă această piatră nu au așa poftă de mâncare (deci, e bun pentru slăbit), are proprietăți de dezintoxicare și accelerează regenerarea țesuturilor, revitalizând organismul. De asemenea, ajută în cazul infertilității și al impotenței.
Turcoazul acționează și asupra dezvoltării conștiinței superioare; echilibrează capacitatea de exprimare, da hotărâre, siguranța de sine și apără împotriva magiei negre. De asemenea, se mai spune că îi aduce noroc celui care îl poartă.

onyxOnixul este o varietate a calcedoniei care, la rândul ei, este un mineral, o varietate de cuarț. Onixul poate fi cel mai adesea negru, dar poate fi și alb, fiind dispus în straturi alternative.

Are o duritate destul de mare: 6 – 7 pe scara Mohs (a durității). Poate fi opac sau translucid, având luciu sticlos, mat.

Există mai multe tipuri de onix:

  • Onix negru – complet negru, uneori cu dungi albe, fine
  • Onix alb – complet alb
  • Onix verde de Pakistan – verde cu dungi maro
  • Sardonix – maro sau negru cu dungi sau pete

Onixul negru este piatra semiprețioasă care amplifică seriozitatea, dar și optimismul, scoate adevărul la iveală și este un ajutor de nădejde în situațiile conflictuale.

Îl protejează pe cel care-l poartă, ferindu-l de dușmani, de energii negative și de blesteme. Este, de asemenea, benefic și pentru sănătate.

Onixul negru, purtat ca piatră montată la o bijuterie, onixul negru aduce noroc și fericire, face mai puternice legăturile de prietenie, echilibrează sufletește și emoțional și totodată alungă gândurile negre.

zirconZirconul

Numele provine din cuvântul arab zaragoon, care înseamnă stacojiu, sau de culoarea aurului. Zirconul incolor are o strălucire ca a diamantului, şi, deseori este folosit ca un înlocuitor al acestuia, deoarece foarte mulţi oameni nu-şi pot permite pietre preţioase veritabile.

Despre zircon s-ar putea spune că nu este apreciat la adevărata lui valoare de către bijutieri. Deşi are o duritate destul de mare pe scara Mohs: de la 6,5 la 7,5,  luciu adamantin, adică de diamant, birefringență puternică şi culori foarte atrăgătoare, preţul lui este destul de mic în comparaţie cu alte pietre prețioase sau semiprețioase, care au calități foarte asemănătoare.

Recunoaștem zirconul, în primul rând, după transparența strălucitoare a pietrei, şi apoi după culoare. Zirconul natural poate avea culorile maro-gri, până la maro-roșu, iar cea mai populară culoare este maro-auriu. Zirconul transparent este destul de rar. Are o strălucire atât de puternică încât, montat pe bijuterii, deseori poate fi confundat cu diamantul.

Zirconul este cel mai vechi mineral cunoscut de om și cel mai frecvent mineral din scoarța pământului. El protejează nativii din zodia Săgetătorului, spunându-se, despre cei care poartă bijuterii cu zircon, că vor cunoaşte pacea interioară, înţelepciunea, onoarea, aducându-le noroc şi bogăţie. În Evul Mediu, zirconul era considerat a fi piatra înţelepciunii. De asemenea, se credea ca zirconul fereste oamenii de coşmaruri şi spirite rele.

spinelSpinelul

Numele de spinel provine din latină, de la “spina”, care înseamnă ţeapă, ghimpe, spin, care este, de fapt, forma cristalului.

Iniţial, toate pietrele roşiatice, cum e şi spinelul, se numeau carbunculi. Spinelul se mai confunda cu rubinul, fiind foarte popular şi prezent în bijuterii vechi, precum cele ale coroanei britanice.

Mineralul ia naștere ca produs primar în procesul de cristalizare în rocile magmatice, ca granit, și roci bazice ca pegmatit sau sienit.

În rocile sedimentare, zirconul, datorită durității mari, rezistă proceselor de eroziune și transport.

Turmalina-Roz-1Turmalina

Cuvântul “turmalină” vine din singaleză (Sri Lanka), de la turmali – care atrage cenuşa.

Turmalina a fost adusă în Europa în 1703, de marinarii olandezi, din Sri Lanka. Datorită proprietăţilor ei electrice, turmalina a fost adesea utilizată pentru transferul de energie. Deoarece se spunea că poate stimula calităţile artistice, turmalina a devenit o piatră spirituală.

Culoarea turmalinei poate fi: roz (rubelit), incolor (acroit), albastru (indigolit, dravit, cshurl), verde (uvit, dravit, verdelit), galben (elbait sau turmalină bogată în magneziu), negru (uvit, schorl, buergerit), brun, sau multicolor (liddiocoatit, elbait).

Din trecut se ştie că turmalina îmbunătăţeşte memoria şi îi dă energie celui care o poartă.

Turmalina se curăţă doar cu apă şi săpun. Nu este indicată curăţarea cu abur sau cu ultrasunete. Se descarcă energetic în apă şi se reîncarcă în scurt timp la soare.

Jad,_piatra_astrologieJadul

Piatră semipreţioasă, compusă din silicat natural de aluminiu, calciu şi magneziu, de culoare albă-verzuie pâna la verde închis cu luciu sticlos, jadul este o piatră a liniştii şi păcii interioare.

Jadul este denumirea generică dată familiei de pietre dure între care predomină jadenita  (translucidă, de culoare alb-verzuie sau verde-cenuşie) şi nefrita (în nuanţe de verde, uneori roşie sau galbenă, strălucitoare)  – de fapt, numai acesta este adevăratul jad adus în China din Siberia, India, Turchestan sau Birmania.

Despre jad se spune că apără nativii din Berbec, Taur, Gemeni, Leu, Fecioară, Balanţă, Capricorn şi Peşti. Se mai spune că are un puternic rol curativ, benefic pentru inimă, rinichi, plămâni  şi sistemul nervos.

În prezent, jadul este utilizat şi la bijuterii, fiind montat pe bijuterii, în special pe cele din aur.

perlaPerla este o piatră organică, fiind produsul unor moluște care trăiesc în apele mărilor sau oceanelor dar și în apele dulci. Este menționată existența lor din antichitate; în anul 2206 î.Hr. ca făcând parte din tributul plătit regelui Yu din China antică.

La noi în țară este numit și mărgăritar, denumire ce provine din limba latină unde “margarita” simbolizează persoana iubită. Este denumită și piatra iubirii.

Perlele cele mai valoroase și mai frumoase sunt cele cu forma perfect sferică și netedă. Valoarea lor este la fel de mare ca și a pietrelor prețioase deoarece se găsesc foarte rar în natură, de unde vine și zicala “rar precum o perlă”.

Astăzi există o întreagă industrie care cultivă perlele în ferme de stridii; Japonia și China fiind mari producători pe plan mondial. Aceste perle se numesc “perle de cultură”. Se folosesc și în industria farmaceutică datorită proprietăților benefice pentru organism.

Se spune că persoanele care poartă această piatră organică prețioasă vor fi mai iubiți și mai înțelepți. Este piatra prețioasă atribuită zodiei Gemenilor în horoscopul european.

chihlimbar Chihlimbarul este un fel de rășină aromatică solidificată, întărită; e o fosilă translucidă sau aproape transparentă, a cărei culoare care variază de la un galben deschis pînă la cărămiziu și cafeniu. Mai poartă şi denumirea de ambră și succin, iar în trecut era numit “aurul nordului”, fiind foarte preţuit. Răşina provine de la nişte pini care au existat în urmă cu mai bine de 50 de milioane de ani.

Chihlimbarul poate avea culoare galbenă (acesta e cel mai scump şi mai preţuit), verde (greu de găsit), violet (foarte rer şi nu prea se găseşte pe piaţă), mai poate fi alb (denumit şi “ambră de oase”), negru (e de colecţie şi nu se găseşte pe piaţă) sau de culoarea coniacului (de la maro – auriu la brun – roşcat).

Cum se curăță și se întrețin pietrele prețioase și semiprețioase

În cazul pietrelor prețioase și semiprețioase, curățarea este  simplă. La pietrele transparente (diamante, rubine, cristale, etc), curățarea se face introducând bijuteriile cu pietre în apă caldă și săpun lichid sau detergent de vase. Se țin aproximativ 20 de minute, după care se limpezesc cu apă curată și se șterg bine cu o cârpă moale.

Pietrele opace (precum onix-ul, turcoazul, lapis-lazuli etc) se curăță fără a folosi săpun sau alte produse chimice, din cauză că pot absorbi acele substanțe și își pot pierde din culoare și strălucire. Se șterg doar cu o cârpă umedă, cu apă curată, călduță. La fel și în cazul perlelor.

Se evită expunerea la soare a bijuteriilor cu pietre prețioase sau semiprețioase.

Dacă bijuteriile au pietre, prețioase sau semiprețioase, trebuie să evitați să le spălați cu apă fierbinte, deoarece pietrele se pot dezlipi, în cazul în care au fost lipite de metal. De asemenea, evitați folosirea substanțelor abrazive (care au proprietatea de a roade prin frecare) sau acide.

Bijuteriile cu pietre trebuie ținute departe de căldură excesivă, de razele puternice ale soarelui, deoarece se pot decolora. Evitați aburii și ultrasunetele, precum și șocurile termice.

Bibliografie:

1. Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

2. Galia Maria Gruder, O istorie fascinantă a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Titronic, 2004.

3. Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

4. R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

5. Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

6. Crowe, Judith, Ghidul pietrelor preţioase : cum să evaluăm şi să utilizăm pietrele preţioase, de la tăietură şi culoare, la formă şi montură, Bucureşti, editura Enciclopedia RAO, 2007.

7. Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

8. Mareș, Antonia, Magia pietrelor prețioase, București, Editura Cartea de buzunar.

diamant-aurMai întâi, când au fost descoperite, pietrele prețioase erau apreciate, nu atât pentru frumusețea și strălucirea lor, cât pentru faptul că aveau puteri mistice.

Diamantul, mai cu seamă, era prețuit pentru că era rezistent la foc și pentru duritatea și rezistența sa. Diamantul era asociat cu masculinitatea, cu bărbăția, și de aceea doar bărbații purtau diamante, pe post de amuletă.  Asta până la începutul secolului al XIV – lea.

Se mai credea că diamantul are și puterea de a proteja pe cel care îl poartă, ferindu-l de boli, de farmece sau vrăji, de foc, de otravă sau de șerpi.

Diamantele au origine indiană, dar și-au făcut drum către Roma, unde au fost montate, fără a fi șlefuite (pentru că se credea că șlefuirea le scade din putere), în țesături cu fire de aur sau în oțeluri fine. Diamantele care plecau din India erau de mici dimensiuni, deoarece diamantele mari erau destinate prinților indieni pe ale căror domenii au fost descoperite.

Pliniu cel Bătrân (23 – 79 î. Hr.) scrie într-un volum din Istoria Naturală: „Cel mai prețios lucru de pe pământ este diamantul…” El spune despre diamantele din India și Arabia că „sunt de o duritate de nedescris, încât atunci când cineva pune un diamant pe o nicovală, lovindu-l apoi cu un ciocan, nestemata respinge unealta cu o asemenea forță, sfărâmând în bucățele ciocan și nicovală deopotrivă.”

Astăzi se știe că, deși diamantul e materia naturală cu cea mai mare duritate cunoscută de om, el se poate fisura sau sfărâma.

Tot Pliniu cel Bătrân spunea mai apoi că: „Doar atunci când ciocanul izbește cu cea mai mare forță, diamantul se va sparge în așchii aproape invizibile.”

El mai spune că diamantele se descopereau întotdeauna împreună cu aurul. Această credință provenea, posibil, de la Platon, care spunea că diamantul se deosebește de celelalte pietre prețioase, fiind un soi de sâmbure format în interiorul aurului. Afirmația pare a fi o fantezie, dar cert este că diamantele din Brazilia, Africa de Sud și Australia sunt descoperite în preajma unor mari filoane de aur.

Alte puteri ale diamantului erau considerate a fi anihilarea temerilor și a fricii, faptul că punea capăt certurilor, alunga coșmarurile, îi vindeca pe cei posedați de diavol și dădea curaj. Se mai credea că diamantul îl făcea de neînfrânt pe cel care îl purta în bătălii.

În Evul Mediu, regii, prinții sau nobilii și cavalerii purtau diamante, încrustate pe armurile lor sau pe mânerele săbiilor sau ale pumnalelor.

Dacă diamantul apărea în vis, se spunea că prevestește victoria.

Acum, despre visul în care apare diamant se spune că limpezește gândurile, diamantul reprezentând deplinătatea psihică. Dacă visezi că găsești diamant sau altă piatră prețioasă, se spune că te vei căsători curând, sau te vei îmbogăți. Dacă vezi piatra în vis strălucind, înseamnă că vei scăpa de o mare primejdie sau pericol.

diamante_zăcămintePână în anul 1867, când s-au descoperit pentru prima oară în Africa de Sud, diamantele se extrăgeau doar din nisipul râurilor din India și Brazilia.

Cel care a descoperit în acel an diamante se spune că e un învățător pe nume Baker care, în schimbul lecțiilor de gramatică pe care le făcea cu copiii fermierilor din zonă, a primit o bucată de pământ. În timp ce săpa pământul, învățătorul și-a proptit sapa într-o piatră care strălucea. Era un diamant de 80 de carate.

La scurt timp, pe fundul fluviului Orange (cel mai lung fluviu din sudul Africii), nu departe de ferma lui Baker, un copil a găsit un al doilea diamant, mare cât un ou. Această descoperire a făcut ca Africa de Sud să devină principala producătoare de diamante din lume, deoarece de atunci au început exploatările.

Geologii sunt de părere că „pietrele invincibile” cum li s-a mai spus diamantelor, s-au format din magmă, în timpul erupțiilor vulcanice, și s-au consolidat în adâncuri. În timpul mișcărilor de ridicare ale scoarței, ea a fost împinsă la suprafață. Această magmă a luat numele orașului Kymberley din Republica Sud Africană, oraș fondat de căutătorii de diamante care, după ce s-a răspândit vestea descoperirii lor, au năvălit în această regiune.

Mai apoi, geologii sovietici au găsit zăcăminte de diamant în pământul înghețat al Siberiei orientale, zăcăminte cantonate tot în roci kimberlitice.

Bibliografie: Lecca, Aurel, Uzina Terra, București, Editura Ion Creangă, 1973.

Ali_Pasha_diamantul_PigottCelebrul diamant „Pigott” cântărea între  50 și 80 de carate (părerile sunt împărțite). Numele lui vine de la George Pigott, guvernator de Madras (actual – Chennai, din estul Indiei), în secolul al XVIII – lea. El spunea că a primit diamantul în dar, și l-a adus în Anglia în anul 1775.

După moartea lui Pigott, diamantul a fost lăsat moștenire celor doi frați și surorii sale.

În 1801, diamantul a fost scos la loterie, obținându-se suma de 80.000 de lire sterline. Tânărul care l-a câștigat, din nevoie de bani, l-a vândut la un preț mai mic. Diamantul a trecut și prin mâinile mamei lui Napoleon.

În 1818, prețiosul diamant se afla în posesia bijutierilor Rundell și Bridge, care l-au vândut lui Ali Pasha, supranumit și „Leul de Ianina” (Ianina sau Ioannina fiind capitala Epirului, din Grecia). Era guvernator în Ianina și vizirul Albaniei, fiind un tiran al acelor vremuri și fiind pasionat de bijuterii, în special de diamante. Ali Pasha a dat pe diamant nu mai mult de 30.000 lire sterline.

Tiranul ținea diamantul tot timpul cu el, într-un săculeț verde, sub veșmintele sale. El avea o avere imensă, având încăperi ale căror pereți erau încrustați cu diamante.

Chiar și la 80 de ani, Ali Pasha nu a încetat să conducă cu o mână de fier, și era mereu nemulțumit, dorind să agonisească din ce în ce mai mult.

În 1822, sultanul Turciei l-a trimis pe emisarul Raschid Pasha, pentru a-l aduce pe Ali Pasha la Istanbul. Sultanul era alarmat de averea acestuia care tot creștea. Ali a aflat despre intențiile sultanului, iar când Raschid a venit după el, cerându-i să se predea, Ali Pasha a încercat să se împuște. Însă nu a reușit decât să se rănească grav. El a cerut să fie lăsat să moară în pace, iar Raschid și oamenii lui s-au retras.

Atunci Ali a poruncit servitorilor, cu gură de moarte, să spargă diamantul Pigott, pentru a nu ajunge pe mâna sultanului cea mai de preț și mai iubită comoară a sa. De asemenea, a cerut ca soția sa cea mai tânără, Kira Vasilikee (pe care o puteți vedea în imaginea de mai sus), să fie ucisă odată cu moartea lui. Apoi a scos săculețul unde se afla diamantul și l-a pus pe căpitanul D’Anglas să îl distrugă. Acesta l-a spart cu un ciocan.

Din fericire pentru ea, Vasilikee nu a fost ucisă, deoarece Ali Pasha și-a dat duhul înainte de a-i fi îndeplinită această poruncă. Ea a trăit toată viața din vâznarea bucăților diamantului Pigott.

O replică a acestui diamant poate fi admirată în Turnul Londrei, printre bijuteriile Coroanei Regale.

Bibliografie: Leo P. Kendall, Diamante faimoase și fatale, București, Editura Misterele Universului, 2003.

pietre pretioaseÎncă din antichitate, mari înțelepți, precum Aristotel (marele filozof al Greciei antice) și Teofrast (care a învățat de la Platon și a fost succesorul lui Aristotel) au vorbit despre virtuțile uimitoare ale pietrelor prețioase. Astfel, ei spuneau despre smarald că stimulează memoria, despre perlă că îndepărtează durerile de cap, despre safir – că e util împotriva mușcăturilor de scorpion sau despre topaz, că neutralizează orice otravă care se află într-un lichid.

Cristalele și pietrele, de-a lungul timpului, au fost privite tot mai puțin din punctul de vedere al proprietăților lor curative, și au trecut la funcția estetică, sau de obiect de podoabă, și atât. Dacă nu suntem conștienți de puterile unei pietre, acele puteri nu sunt activate.

Din cele mai vechi timpuri, până la Evul Mediu și chiar în epoca modernă, se punea mare accent pe proprietățile și virtuțile pietrelor prețioase și semiprețioase.

Teofrast (secolul IV î. Hr.)s-a dedicat studiului pietrelor și cristalelor, scriind celebra carte Despre pietre, care a devenit primul manual de gemologie (știința care se ocupă cu studierea pietrelor prețioase). În această carte, el descrie pietrele, proprietățile și funcțiile lor.

Plinius cel Bătrân  (secolul I d. Hr.), marele învățat al Imperiului Roman, a scris o operă cunoscută, o enciclopedie numită „Istoria Naturalis”, unde dedică metalelor două cărți și pietrelor prețioase – o carte.

Creștinismul a preluat interesul pentru pietrele prețioase de la romani, și le-a atribuit calități spirituale, un înveliș de misticism. Și din aceste calități izvorau puterile de vindecare ale pietrelor prețioase.

Diamantul, al cărui nume vine de la grecescul adamas – indistructibil, iar în latină, adama înseamnă pământ, a fost asociat cu sufletul credincios în Dumnezeu, care este la fel de rezistentă și durabilă, precum diamantul.

Smaraldul, al cărui culoare verde era asociată cu verdele naturii, reprezenta virginitatea, inocența, puritatea fără de păcat. Jaspul reprezenta credința fermă, topazul, de culoarea aurului, simboliza înțelepciunea creștină, iar acvamarinul – învățăturile Bibliei.

Dacă veți merge la Muzeul Național de Istorie, în București, veți putea admira, la secțiunea Tezaur, obiecte de cult religios ornate cu diferite pietre.

 

claritate - diamantEste foarte important ca, atunci când achiziţionaţi un diamant, inel sau altă bijuterie cu diamant, să verificaţi şi claritatea acestei pietre, pentru că valoarea depinde şi de acest aspect.

Observarea aspectului interior al diamantelor din punct de vedere al comercializării lor a început în prima parte a secolului XX în Paris, care, în acea vreme era cel mai important centru comercial pentru diamante. Până atunci, nu se punea mare accent pe verificarea interiorului diamantelor. Incluziunile mai negre, sau întunecate erau denumite „carbon”, iar cele luminoase, „gheaţă” sau „zăpadă”.

Pentru a se face diferenţa între diamantele pure, curate şi marea cantitate de diamante cu incluziuni (incluziune – impuritate în masa unui corp solid), diamantele au fost împărţite în două categorii: „pure”, adică diamante curate, şi „piqué” pentru cele cu impurităţi sau incluziuni vizibile.

Cele mai scumpe diamante sunt cele absolut clare, fără imperfecţiuni. Însă multe diamante au incluziuni care pot lua din frumusețea diamantului.

Claritatea unui diamant se stabileşte şi se determină folosind lupa care măreste de 10 ori, sub lumină controlată. Scara de gradare a GIA – Gemological Institute of America a fost stabilită la începutul anilor 1920,  pentru a stabili gradul de claritate al unui diamant. Astfel, există 11 grade de claritate, împărţite în două:

Primele denumiri ale clarităţii sunt următoarele:

  1. flawless  (fl) – fără incluziuni interne
  2. very-very slightly imperfect  (VVSI)  – există incluziuni foarte-foarte mici
  3. very slightly imperfect  (VSI) – incluziuni foarte mici
  4. slightly imperfect (SI) incluziuni apriaoe vizibile
  5. imperfect (I ) – incluziuni vizibile

În 1963 s-a făcut o modificare la sistem, dar ultima modificare a sistemului de clasificare claritate a avut loc în anul 1999, atunci când termenul „imperfect” a fost schimbat la „inclusion”.

Scara de evaluare GIA este împărţită în şase categorii şi unsprezece grade. Acestea sunt:

  1. perfecte (FL – flawless)  – diamantele nu au incluziuni sau pete vizibile în mărire de 10 ori cu lupa, sub lumină controlată
  2. perfecte în interior (FI)  –  nu au incluziuni vizibile cu lupa când sunt mărite de 10 ori, doar pete mici pe suprafaţa diamantului
  3. foarte, foarte puţine incluziuni (VVS)  – diamantele au incluziuni mici, greu de observat mărind de 10 ori. Această categorie e  împărțită în două clase: VVS1 –  un grad mai mare de claritate, şi VVS2 – incluziuni de mărimea unor ace
  4. foarte puţine incluziuni (VS) –  diamantele au incluziuni minore, care sunt dificil de văzut de către un specialist când sunt privite sub lupă, mărite de  de 10 ori. Categoria VS este împărțită în două clase: VS1  – denotă un grad claritate mai mare decât VS2.
  5. puţine incluziuni (SI)  – diamantele au incluziuni vizibile, uşor de văzut de către un specialist când sunt privite sub lupă şi mărite de 10 ori. Categoria SI este împărțită în două subcategorii:  SI1  – denotă un grad mai mare de claritate, şi  SI2, cu un grad de claritate mai mic.
  6. Incluziuni (I)  – diamantele au incluziuni vizibile în mod clar, fără mărire sau au incluziuni care ameninţă durabilitatea pietrei.Categoria I este împărțită în trei clase: I1, sau  Piqué 1 – , I2, sau Piqué 2, şi I3 sau Piqué 3.  Incluziunile din diamantele încadrate la categoria I1 pot fi adesea văzute cu ochiul liber. Cele din I2  sunt uşor de văzut, în timp ce diamantele din I3 au incluziuni mari şi extrem de uşor de văzut.

Această scară a GIA este folosită şi astăzi.

Bibligrafie: Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

sursa foto

Atunci când achiziţionăm o bijuterie care are pietre preţioase, mai ales dacă e vorba de diamant sau briliante, este bine să fim siguri că pietrele sunt autentice, nu false. Bineînţeles că expertiza unui bijutier este cea mai indicată, dar, în lipsa acestuia, mai putem verifica dacă piatra nu e falsă, prin câteva procedee care ne sunt mai la îndemână.

În mod normal, putem fi induşi în eroare cu uşurinţă atunci când cumpărăm un diamant sau briliant. Acesta poate fi înlocuit doar de zircon natural sau de safir alb. Mai sunt, de asemenea, strasuri din sticlă sau cristal pur, făcute, pentru prima dată, de chimistul J. Strauser. Dar acestea din urmă se folosesc, de obicei, pentru efecte scenice.

Cu o lupă, piatra trebuie examinată sub focarul ei. În ea trebuie să se zărească uneori urme de cărbune negru la grupa carbonului, cuprinzând culori precum: galben, albastru, verzui, verde brun, albastru pătat, dar şi alb şi negru.

După cum ştiţi, diamantul are cea mai mare duritate dintre toate pietrele preţioase. Duritatea lui este 10. Aşadar, pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Briliantul, despre care mai puteţi citi şi aici, este diamantul care este tăiat într-un fel aparte. Dacă piatra chiar e briliant, se poate verifica tot cu o lupă. Briliantul nu poate fi şlefuit simetric întotdeauna, pentru a nu i se diminua diametrul, iar baza, sau spatele, va fi, de obicei,mult mai puţin şlefuit.

O altă probă ar fi introducerea briliantului în apă rece. Dacă e briliant veritabil, acesta îşi păstrează conturul. Dacă nu, imitaţia îşi va pierde conturul, şi refracţia nu va mai fi aceeaşi.

Un alt procedeu de verificare ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Aburul curat ne va ajuta, de asemenea, să deosebim un diamant de o imitaţie. După ce e apropiată de abur, piatra îşi revine imediat dacă e briliant. Dacă nu, va rămâne aburită mai mult timp.

Bibliografie: Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

Se spune că diamantul incolor, cu nuanțe albastre-verzui, numit astăzi „Orlov” ar fost găsit în regiunea Glocondei, din centrul Indiei, fiind atunci unul din ochii statuii lui Brahma, zeul hindus al creaţiei. Despre ochii statuii zeului indian din templul de la Mysore se spune că erau două dintre cele mai mari diamante din lume, diamantul Orlov cântărind 189,60 carate. Un soldat mercenar francez a fost lăsat în templu deoarece se convertise la religia hinduistă. El ar fi furat diamatul din ochiul stâng al statuii și l-ar fi vândut în 1750 în Madras (Chennai) unui căpitan de vas englez.

După mai multe peregrinări, diamantul ajunge la un negustor armean, de la care este cumpărat de prințul Grigori Grigorievici Orlov. Despre acest prinţ se ştie că, Ajungând în Petersburg ca ofițer de escortă al contelui german von Schwerin, atrage atenția curții ruse și devine amantul țarinei Ecaterina cea Maare. Împreună cu frații lui, el organizează complotul din iulie 1762, contra țarului Petru al III-lea al Rusiei, soţul Ecaterinei cea Mare.  Însă Orlov nu ajunge, după cum spera, țar, ci este numit general de Ecaterina cea Mare. Între timp, el cade în dizgraţie în faţa ţarinei, care are alt favorit, şi anume pe prinţul Grigori Potiomkin.

Orlov, pentru a recâştiga simpatia şi prietenia Ecaterinei a II – a, îi dăruieşte, în 1776, renumitul diamant. Țarina cerut montarea diamantului în sceptrul purtat de țarii Rusiei. Din 1967, diamantul se află în Moscova, în tezaurul din Kremlin. După spusele legendei, zeul Brahma i-a blestemat pe cei care dețin diamantul. Mulţi superstiţioşi spun că, tocmai din cauza diamantului s-au abătut multe nenorociri şi comploturi asupra ţarilor.

Briliantul este un diamant asupra căruia a fost aplicată tăietura care poartă acelaşi nume, adică „tăietura în briliant”.  Acest tip de tăiere a diamantului a apărut în secolul XV şi se datorează lui Peruzzi din Veneţia şi lui Ludovic von Berquem din Brouges. Mai există şi varianta cum că acest tip de tăietură ar fi fost inventat de cardinalul Mazarin.

Briliantul are două părţi: una superioară, numită coroană sau tabulă, care are 32 de faţete, şi partea inferioară, numită chiuloasă, cu 24 de faţete. Strălucirea diamantelor se datorează descompunerii razelor de lumină, care trec prin feţe şi se refractă de trei ori. În cazul briliantelor, reflexia radiaţiei solare este totală, ceea ce le dă un luciu metalic.

Mai nou, există o tăietură în briliant care are 72 de faţete, iar razele se reflectă în opt puncte, ceea ce amplifică scânteierea lor.

Însă nu toate diamantele ajung briliante. Unele nu pot fi tăiate astfel din cauză că sunt mici, imperfecte, sau au o culoare închisă.

Pe lângă tăierea în briliant a diamantelor, mai există şi alte forme de şlefuire sau tăiere a lor, iar cele mai comune sunt:

  • Round, briliant sau forma rotundă
  • Emerald sau smarald (numele vine de la faptul că acest tip de tăietură este folosit cel mai mult pentru smaralde)
  • Baguette sau baghetă
  • Marquise  sau marchiz (cu formă de suveică)
  • Oval
  • Straight Trilliant sau triunghi drept
  • Curved Trilliant sau triunghi curbat
  • Heart sau inimă
  • Radiant
  • Cushion
  • Pear sau pară
  • Princess (formă pătrată)

Bibligrafie: Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

 

Pe la mijlocul secolului al XVIII – lea, un prinţ german a încercat să topească câteva diamante. Le-a luat şi le-a pus într-un vas în care, de regulă, se topeau metale, şi le-a introdus într-un cuptor încins, la temperatură foarte înaltă. A făcut asta în speranţa că diamantele se vor topi şi se va forma un diamant foarte mare. Însă a rămas mut de uimire când, după câteva ore de înteţire a focului, fără să părăsească vasul cu privirea, când l-a scos din cuptor, în interiorul lui nu mai era absolut nimic.

Încercări de a topi diamante au mai fost, până când, la sfârşitul secolului al XVIII – lea, Lavoisier a dovedit ştiinţific că diamantul e un cărbune cristalin foarte pur, care arde în aer fără să scoată fum şi fără să lase cenuşă. De atunci, nu prea au mai fost încercări de a topi diamante.

Cu toată duritatea lui excepţională, chimic, diamantul nu etste altceva decât o rudă apropiată a grafitului din minele creioanelor cu care scriem.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Atunci când achiziţionăm o bijuterie, de obicei, are şi o piatră preţioasă sau semipreţioasă (sau chiar mai multe). Nu toţi suntem specialişti în domeniu, dar, dacă ştim ce culoare are piatra, ne putem da seama, cu uşurinţă, ce este.

Unul dintre cele mai vestite diamante este Koh-i-Noor,  poate fi admirat în Turnul Londrei, după ce soţia lui George al V-lea, Mary, a renunţat să-l mai poarte, din cauza legendei care circulă în jurul diamantului, chiar dacă se spune că numai bărbaţii care îl poartă vor pieri.

Povestea diamantului vestit începe în secolul al XIV-lea, când mai mulţi seniori au găsit piatra superbă în râul indian Godavari. Spre deosebire de alte pietre, Koh-i-Noor nu a fost niciodată vândut, ci a ajuns în posesia numeroşilor proprietari în urma unor crime, jafuri sau cuceriri.

Denumirea diamantului vine din limba persană, Koh-i-Noor însemnând “muntele de lumină”.

În anul 1526, Baber, un sultan fondator al dinastiei mongole, a furat faimosul diamant. El şi succesorii săi au avut un sfârşit tragic, după care, în anul 1739, diamantul blestemat a devenit proprietatea lui Nadir Şah, care, după ce a jefuit oraşul Delhi, l-a dus în Persia. Diamantul şi-a îndeplinit încă o dată blestemul, şi sultanul şi-a găsit sfârşitul tragic.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Koh-i-Noor a ajuns în mâna englezilor. În acea perioadă crimele, asasinatele, jafurile şi înşelătoriile s-au ţinut lanţ, întărindu-se ideea că cine intră în posesia lui era lovit de destin. În acest fel, diamantul cel mai frumos şi râvnit din lume se transformase în cel mai mare blestem pe care cineva îl putea înfrunta. Nici un suveran englez nu a îndrăznit să-l poarte; toţi îl admirau, dar nu îndrăzneau să-l atingă.
Regina Victoria a dorit să-l monteze într-o broşă, dar a renunţat, iar astfel a ajuns în posesia reginei Mary. Aceasta l-a purtat pentru o perioadă foarte scurtă de timp, după care a renunţat la el. Blestemul nu s-a manifestat în cazul reginei Mary, poate pentru că l-a dobândit pe o cale onestă, dar cu toate acestea, misterioasa piatră poartă o adevărată încărcătură energetică ce se manifestă sub forma unui blestem când posesorul său devine violent.
El a fost montat şi pe coroana Reginei Elisabeta, care a fost ultima persoană care a purtat faimoasa piatră.

Iată continuarea peripeţiilor celebrului diamant Regentul.

Cu toate măsurile de siguranţă care au fost luate, preţiosul briliant a fost furat din seiful tezeurului regal al Franţei, în 1792, împreună cu alte diamante, coroana, sceptrul regal şi o mulţime de alte obiecte din aur încrustate cu pietre preţioase. Au mai fost furate vesela de aur, cupe şi vase din cristal de stâncă de agat, împreună cu celebrul potir de onix – agat al abatelui Suger.

Hoţii  au escaladat o coloană şi s-au strecurat pe feresatră, intrând în palatul Tuileries, unde era tezaurul. În zadar a făcut poliţia anchete şi interogatorii, că nu au aflat nimic. După un timp a sosit o scrisoare anonimă în care scria că tezaurul furat se afla îngropat lângă Champs Elysées, în plin centrul Parisului, într-un şanţ din Aleea Văduvelor. Toată lumea credea că e o farsă, dar, totuşi, au mers să sape în locul respectiv, unde chiar era îngropat tezaurul. Nici acum nu s-a aflat motivul acestui furt şi al dezvăluirii ascunzătorii, furtul fiind considerat unul dintre cele mai mari din istoria modernă a bijuteriilor.

Celebritatea diamantului Regent se datorează, în mare parte faptului că, în anul 1804, în timpul festivităţilor de încoronare a lui Napoleon Bonaparte, el se găsea montat în spada acestuia.

După înfrângerea lui Napoleon se restaurează dinastia Burbonilor, sub Ludovic al XVIII – lea. Acesta ia diamantul cu el când se refugiază la Gand, atunci când Napoleon revine din exilul pe insula Elba şi îl readuce la Paris după ce Napoleon e înfrânt la Waterloo.

Carol al X – lea, care urmează la tron, în timpul revoluţiei din 1830 ia diamantul cu el atunci când e refugiază la Rambouillet. Dar o unitate a gărzii naţionale îl descoperă şi readuce Regentul la Paris.

Este purtat apoi de frumoasa soţie a lui Napoleon al III – lea, iar după capitularea acestuia, Regentul, alături de alte bijuterii preţioase este ascuns, ca să nu fie luat drept pradă de război, întâi în arsenalul portului Brest, apoi în escala unei nave.

În 1886, o mare parte din tezaurul Franţei s-a vândut, dar Regentul a fost păstrat în patrimoniul ţării, trecând cu bine şi peste cele două războaie mondiale.

Acum, el poate fi admirat în muzeul Luvrului. Puţină lume însă cunoaşte istoria zbuciumată a acestui diamant şi faptul că a asistat la o mare parte din istoria Franţei, trecând prin mâinile multor personalităţi istorice de renume mondial.

 Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Regentul sau Pitt este unul dintre cele mai frumoase diamante din lume, numărându-se printre bijuteriile celebre din istorie.  A fost găsit într-o mină din Golconda, India, în anul 1701, de către un sclav, având 410 carate.

Sclavul a sperat că imensa piatră îi va aduce eliberarea. Aşa că, în loc să o predea, el şi-a făcut singur o rană adâncă la picior şi a ascuns diamantul sub bandaj şi a reuşit să evadeze. Ajungând într-un port, el a convins un marinar să-l ia pe corabia lui şi să-l ducă într-o ţară unde va fi liber. Însă, în largul oceanului, marinarul i-a furat preţioasa piatră şi l-a aruncat pe sclav peste bord.

Un an mai târziu, marinarul a vândut diamantul lui Thomas Pitt, guvernatorul provinciei Madras din India, de la care a rămas şi unul din numele pietrei.

Despre corăbierul hoţ şi criminal se ştie că, după ce a vândut diamantul pentru o sumă uriaşă, a risipit banii prin taverne, a devenit alcoolic, a ajuns apoi cerşetor şi, în final, s-a spânzurat.

Sir Thomas Pitt a dus diamantul brut în Europa, încercând să-l vândă întâi familiei regale engleze, dar regele George I nu a vrut să plătească preţul cerut.

În Franţa se afla pe tron Ludovic al XV – lea, care era copil, ţara fiind guvernată de către regentul Filip de Orléans. Problemele financiare ale Franţei erau date pe mâna bancherului scoţian John Law, care ocupa funcţia de controlor general al finanţelor. Acesta a insistat ca Franţa să cumpere diamantul, spunând că ar fi „un titlu de glorie pentru regenţă care va dura veşnic, indiferent de situaţia financiară”.

Astfel, Franţa achiziţionează piatra preţioasă în anul 1717, în schimbul sumei de două milioane de franci, plătiţi în rate, plus dobânda aferentă, Pitt urmân să primească şi fragmentele rămase după şlefuirea diamantului.

Şlefuirea s-a făcut la Amsterdam şi a durat doi ani. Diamantul a pierdut în urma prelucrării două treimi  din greutatea iniţială, briliantul având acum doar 137 de carate. El a primit denumirea Regentul, în cinstea lui Filip de Orléans.

Preţiosul diamant a fost purtat, succesiv, pe rochia de mireasă a Mariei Lecinska, soţia lui Ludovic al XV – lea, apoi în coroanele lui Ludovic al XV – lea şi al XVI – lea.

În timpul Revoluţiei feanceze, Regentul a fost dislocat din coroană şi depus în seiful tezaurului regal. El figura acum în inventarul diamantelor cu valoarea de 12 milioane de franci.

Dar istoria acestui celebru diamant nu se opreşte aici. Îl aşteaptă şi alte peripeţii pe care le veţi afla în următoarea parte.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinanta a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004.

Datorită faptului că diamantul are în compoziţie un singur element – carbonul, este cea mai preţioasă piatră; este, aşadar, doar un cărbune cristalizat.

Este posibil ca locuitorii Indiei să fi fost primii oameni care s-au împodobit cu diamante, deoarece cristalele se găseau frecvent în depunerile aluvionare din regiunea Golcondei.

Din diamante se confecţionau talismane şi amulete şi, tot în antichitate s-au născut primele bijuterii cu pietre montate în metal.

În celebra poveste 1001 de nopţi se spune despre o zonă sălbatică, cu prăpăstii adânci, înconjurate de stânci inaccesibile. Fundul râpelor era presărat cu diamante. Dar mii de şerpi veninoşi colcăiau printre nestemate. Orice om ar fi încercat să coboare pe stâncile abrupte, ar fi căzut pradă veninului cobrelor, iar vulturii s-ar fi ospătat cu leşurile lor.

Totuşi, oamenii au descoperit calea de a procura preţioasele pietre. Ei au observat că aceste pietre au proprietatea ciudată de a se lipi de grăsimi. La ce s-au gândit? Tăiau oile cele mai grase şi aruncau de sus, de pe creste, bucăţi de carne cu grăsime, pe fundul râpelor. Vulturii se repezeau după pradă, coborau în zbor până în adâncuri, luau în ghiare bucăţile de carne şi se ridicau cu ele pe culmi ca să le mănânce. Acolo rămâneau şi diamantele, care se lipiseră de carne şi pe care oamenii, apoi, le culegeau.

Această poveste, spusă în diferite variante, descrisă chiar şi de Marco Polo, are un sâmbure de adevăr. Pentru că, într-adevăr, diamantele aderă cu uşurinţă la grăsimi. Şi astăzi, pentru a separa diamantele din roca de zăcământ, se folosesc substanţe grase.

Bibliografie: Galia Maria Gruder, O istorie fascinantă a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Titronic, 2004.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate