blog | BSG

aur comestibilDespre aurul coloidal v-am mai vorbit. Este o soluție lichidă care conține nanoparticule de aur. Culoarea aurului coloidal este roșu intens, și se folosește și în producția ceramică fină, ca vopsea.

Aurul coloidal se folosește în cercetări aplicate, în medicină, biologie, materiale științifice. Mai e folosit ca anticorpi (anticorp – substanță care se formează în organism spre a neutraliza o infecție) în prezența antigenelor (antigen – substanță care, introdusă în organism, determină apariția anticorpilor) de la suprafața celulelor.

Izotopul 198Au , ce are timp de înjumătățire 2,7 zile, este folosit în tratamentul cancerului sau al altor boli.

În alimentație, aurul poate fi folosit ca E175. Goldwasser sau Goldwater (apa de aur) este un lichior de ierburi care conține praf de aur, e tradițional, polonez, și e produs la Gdansk și Schwabach, Germania. Aurul metalic este inert (inactiv) la acțiunea chimică internă a organismului uman, nu aduce modificări de gust sau alte efecte nutritive și lasă corpul nealterat.

Aurul, sub formă de foițe sau praf, este folosit în produse alimentare, dulciuri sau băuturi, ca element decorativ. Așadar, este comestibil.

Automobilele McLaren folosesc foițe de aur în compartimentul de ardere al motorului, pentru încălzirea fluidului de combustie, la modelul F1.

Aliajele de aur cu paladiu se folosesc ca materiale conducătoare în biologie, sau izolatoare pe materiale plastice sau sticlă, pentru a putea fi scanate cu microscopul electronic.

Aurul e folosit și în arta fotografică, pe post de întăritor al culorilor produse de bromura de argint, la printarea alb-negru, creând tonuri de maron sau albastru, sau mărește stabilitatea culorilor. La printarea cu tonuri sepia, aurul face nuanțele de roșu.

Bibliografie: Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Bijuterii-din-aurObiectele din aur, dacă sunt păstrate în condiţii normale, pot rezista o veşnicie. S-au găsit piese din aur, perfect păstrate, confecţionate în urmă cu şapte mii de ani.

Acest lucru se datorează proprietăţii acestui metal nobil de a nu se oxida în aer şi apă. De asemenea, el este rezistent la diferite influenţe chimice şi nu se modifică sub acţiunea acizilor. Astfel, aurul îşi păstrează în permanenţă culoarea şi strălucirea de la început.

Aurul se dizolvă însă în „apă regală”, un amestec de acid clorhidric şi acid azotic concentrat, şi în soluţiile alcaline de kaliu cianhidric sau natriu.

O altă calitate a acestui metal preţios este maleabilitatea şi plasticitatea. Este ciudat cum aurul are o duritate destul de redusă, însă temperatura lui de topire este foarte înaltă (1063 ° C). Având aceste calităţi, ca să vă faceţi o idee, dintr-un lingou de aur de 31,1 g se poate face o foiţă cu suprafaţa de 4 m², şi o sârmă de 100 km.

Despre proprietăţile aurului mai puteţi citi aici şi aici, printre care faptul că aurul este un foarte bun conductor de electricitate, dar şi de căldură. De asemenea, aurul reflectă excelent razele de lumină, atât în zona spectrului vizibil, cât şi razele inflaroşii. De aceea, el este folosit în cosmonautică, pentru protecţia împotriva radiaţiei termice. Cu aur se acoperă sticlele de la căştile cosmonauţilor şi hublourile staţiilor cosmice.

Ce mai merită menţionat este caratajul aurului, sau puritatea acestuia. Aurul pur este întotdeauna de 24 de carate.  Aurul de 18 carate este acela în care, din 24 de părţi, 18 părţi sunt din aur, şi 6 părţi sunt alte metale. Iar în cazul celui de 14 carate, 10 părţi sunt alte metale, iar 14 părţi sunt aur pur.

Bibliografie: Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

coif dacicAurul scrie şi rescrie istorii. Chiar dacă cei în măsură să facă săpături arheologice nu au făcut mai nimic în ultimii ani pentru a ne descoperi şi redescoperi istoria, ba chiar parcă încearcă să se ascundă anumite lucruri, iată că pământul pe care trăim nu mai poate să tacă. Parcă strămoşii noştri sunt chinuiţi de anumite nedreptăţi care s-au abătut asupra noastră. Am căzut, ca popor, în dizgraţia multor ţări, care, de fapt, ar trebui să ne privească cu admiraţie. Dacă noi, urmaşii dacilor, am ajuns unde suntem, este tocmai din cauza faptului că am fost, poate, ca popor, prea buni, am acceptat prea multe.

Spuneam că pământul în care strămoşii noştri au fost îngropaţi, nu mai poate să tacă. El scoate la suprafaţă dovezi, dovezi de aur. În ultimul secol au fost descoperite multe tezaure geto-dace extrem de preţioase, care îşi spun şi ne spun istoria strămoşilor noştri. Ne spun că odinioară am fost un popor de frunte, şi mulţi se temeau să ne calce pământurile.  Geto-dacii erau oameni liberi. Pe aceste pământuri nu se ştia ce este sclavia. Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preoţimea şi oamenii de rând. Nobilimea, clasa care se afla la conducere, este cunoscută sub denumirea de tarabostes. Se spune că dacii erau organizaţi în triburi. Ştefan Burda însă, cel care a scris o carte despre tezaurele strămoşilor noştri, descoperite de-a lungul vremii, după ce a studiat şi a admirat operele de artă ale dacilor, e de părere că „această creaţie nu mai putea aparţine unei lumi organizate în uniuni tribale, mai mici sau mai mari. Suntem într-o societate guvernată de un rege, cu ajutorul unei mari şi numeroase nobilimi stăpânitoare de averi şi, în primul rând, alcătuind suita militară a regelui. Mai mult chiar, putem vorbi de o regalitate atât de autoritară, încât era capabilă să instaureze un adevărat şi efectiv monopol al aurului.” Traco-geto-dacii au fost primii din lume care au făcut artă din prelucrarea aurului, începând cu mileniul V î. Hr. Iar arta prelucrării aurului a devenit atât de înfloritoare încât, chiar în secolul V î.Hr., ajunge la perfecţiune, la desăvârşire. Obiecte de o frumuseţe deosebită au fost descoperite pe meleagurile noastre, piese care şi acum, după mai bine de 2.500 de ani, ne uimesc prin complexitatea lor.

Dovada acestui fapt este tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, descoperit, ca mai toate tezaurele, din întâmplare. Sunt atâtea cetăţi dacice la noi în ţară, dar, din păcate, nu numai că nu se recondiţionează şi nu se mai fac săpături, dar au fost lăsate în paragină.

În judeţul Iaşi, la Cucuteni – Băiceni, în anul 1959, mai mulţi ţărani au găsit, într-o lutărie, peste 70 de piese, unele întregi, altele fragmentate, care cântăresc, în total, 2063 grame de aur, adică peste două kilograme. Specialiştii spun că tezaurul datează din secolul V î. Hr.

Se remarcă, între aceste obiecte, un coif (păstrat parţial), de tip getic, lucrat din tablă de aur modelată prin ciocănire, şi ornamentat „au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Bogate motive spiralice, cu linii incizate se află pe acest coif de armură, iar pe obrăzarul stâng se află un personaj stând pe tron, cu un rython în mâna stângă şi o cupă în mâna dreaptă. Pe celălalt obrăzar se află motive zoomorfe, animale fantastice înaripate, simboluri solare, foarte des întâlnite în arta geto-dacă, şi motive geometrice.

Înălţimea coifului este de 34,50 cm, are un diametru maxim de 25 cm, diametru la bază de 21 cm şi cântăreşte greutate aproximativ 500 g.

Alături de coiful princiar de la Poiana – Coţofeneşti (descoperit, tot întâmplător, de un elev), cel de la Cucuteni – Băiceni se află printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare geto – dace, din aur.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Iată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Eu însă cred că este o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

 

Briliantul este un diamant asupra căruia a fost aplicată tăietura care poartă acelaşi nume, adică „tăietura în briliant”.  Acest tip de tăiere a diamantului a apărut în secolul XV şi se datorează lui Peruzzi din Veneţia şi lui Ludovic von Berquem din Brouges. Mai există şi varianta cum că acest tip de tăietură ar fi fost inventat de cardinalul Mazarin.

Briliantul are două părţi: una superioară, numită coroană sau tabulă, care are 32 de faţete, şi partea inferioară, numită chiuloasă, cu 24 de faţete. Strălucirea diamantelor se datorează descompunerii razelor de lumină, care trec prin feţe şi se refractă de trei ori. În cazul briliantelor, reflexia radiaţiei solare este totală, ceea ce le dă un luciu metalic.

Mai nou, există o tăietură în briliant care are 72 de faţete, iar razele se reflectă în opt puncte, ceea ce amplifică scânteierea lor.

Însă nu toate diamantele ajung briliante. Unele nu pot fi tăiate astfel din cauză că sunt mici, imperfecte, sau au o culoare închisă.

Pe lângă tăierea în briliant a diamantelor, mai există şi alte forme de şlefuire sau tăiere a lor, iar cele mai comune sunt:

  • Round, briliant sau forma rotundă
  • Emerald sau smarald (numele vine de la faptul că acest tip de tăietură este folosit cel mai mult pentru smaralde)
  • Baguette sau baghetă
  • Marquise  sau marchiz (cu formă de suveică)
  • Oval
  • Straight Trilliant sau triunghi drept
  • Curved Trilliant sau triunghi curbat
  • Heart sau inimă
  • Radiant
  • Cushion
  • Pear sau pară
  • Princess (formă pătrată)

Bibligrafie: Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

 

Greutatea pietrelor preţioase a fost măsurată, încă din antichitate, în carate. Un carat înseamnă 0,2 grame. Diamantul Cullinan, considerat cel mai mare diamant descoperit până în prezent, a uimit atât de tare prin dimensiunea lui, încât, când a fost adus de către un miner managerului minei, acesta l-a aruncat pe geam, spunând că nu se poate să existe un diamant atât de mare.

Diamantul avea, în stare brută, 3.106 carate, adică 602 grame, şi era, de fapt, doar o parte dintr-un diamant şi mai mare, desprins după o faţă de clivaj (clivaj – proprietate a unor minerale, roci, cristale etc. de a se desface în foi sau plăci cu suprafețe plane).

Renumita piatră preţioasă a fost descoperită în mina Premier (Transvaal), din Africa de Sud, în anul 1905 şi a primit numele patronului minei, Sir Thomas Cullinan. El a fost generalul unei foste colonii britanice şi a oferit preţiosul diamant regelui Edvard al VII – lea regele Marii Britanii, ca dar de ziua lui, în anul 1907.

Însă diamantul nu a fost păstrat în starea lui naturală, ci a fost tăiat în 105 piese – 9 mari si 96 mici, în Amsterdam.  Cel mai mare diamant şlefuit, provenit din piatra iniţială  are 530,2 carate si a fost considerat drept cel mai mare diamant slefuit din lume, până în anul 1985, când a fost descoperit diamantul Golden Jubilee, tot în mina Premier, de 545,67 carate. Diamantul se numeşte Cullinan I, sau Marea Stea a Africi, şi a fost tăiat sub formă de pară. El împodobeşte astăzi sceptrul regal britanic.

Cel de-al doilea diamant ca mărime, şlefuit din piatra îniţială, se numeşte Cullinan II, sau Mica stea a Africii, şi are 317,40 carate, e sub formă de pernă şi se află în partea frontală, centru a Coroanei Imperiale de Stat a Marii Britanii.

Astăzi, cele noua diamante mari Cullinan fac parte din bijuteriile coroanei britanice şi sunt afişate la Turnul din Londra.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Pe la mijlocul secolului al XVIII – lea, un prinţ german a încercat să topească câteva diamante. Le-a luat şi le-a pus într-un vas în care, de regulă, se topeau metale, şi le-a introdus într-un cuptor încins, la temperatură foarte înaltă. A făcut asta în speranţa că diamantele se vor topi şi se va forma un diamant foarte mare. Însă a rămas mut de uimire când, după câteva ore de înteţire a focului, fără să părăsească vasul cu privirea, când l-a scos din cuptor, în interiorul lui nu mai era absolut nimic.

Încercări de a topi diamante au mai fost, până când, la sfârşitul secolului al XVIII – lea, Lavoisier a dovedit ştiinţific că diamantul e un cărbune cristalin foarte pur, care arde în aer fără să scoată fum şi fără să lase cenuşă. De atunci, nu prea au mai fost încercări de a topi diamante.

Cu toată duritatea lui excepţională, chimic, diamantul nu etste altceva decât o rudă apropiată a grafitului din minele creioanelor cu care scriem.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

inel-logodna

Pietrele preţioase şi semipreţioase se zgârie destul de greu, dar, dacă sunt lovite puternic, se pot sparge cu uşurinţă.

Prin duritate (cea mai importantă calitate a pietrelor preţioase) se înţelege rezistenţa opusă de piatră atunci când e zgâriată cu un obiect ascuţit, dur. A nu se face însă confuzia între duritate şi tenacitate, prin tenacitate înţelegându-se rezistenţa la apăsare cu o suprafaţă plană, sau rezistenţa la lovire. Din cauza acestei confuzii, înţeleptul Pliniu cel Bătrân, verificând autenticitatea unor pietre preţioase, le-a distrus, spunând că, dacă nu au trecut proba lovirii cu ciocanul, nu sunt pietre autentice.

Cea de-a doua calitate importantă a gemelor, care impreionează pe oricine, este strălucirea, luciul sau sclipirea. Această însuşire face ca pietrele preţioase să fie atât de dorite, mai ales de femei.

Ce este, de fapt, această sclipire? Luciul tuturor mineralelor, în general, e dat de modul în care acesta lasă să treacă lumina şi o reflectă. Ceea ce influenţează strălucirea pietrelor preţioase e puterea de refracţie şi de absorbţie a luminii de către acea piatră, dar şi gradul de şlefuire a unei feţe, intensitatea şi natura luminii.

Cu cât o piatră preţioasă e mai dură, cu atât îşi păstrează strălucirea mai mult timp. Pietrele mai puţin dure îşi pierd repede luciul, şi trebuie şlefuite din noi, pentru a-l recăpăta.

Luciul mineralelor poate fi: adamantin (vine de la cuvântul adamas, cuvânt de la care provine denumirea diamantului, şi înseamnă „de neînvins, indistructibil”), luciu sticlos, metalic, gras, sidefos şi mătăsos.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Romanii atribuiau fiecărui zeu un anume metal:

Zeus, regele zeilor greci, a devenit Jupiter la romani. El era considerat stăpânul zeilor şi al oamenilor. Lui îi aparţinea cositorul, sau plumbul alb.

Războinicul zeu Marte provine dintr-o fuziune a zeului agrar și războinic Mavors, cu zeul etrusc Maris și cu zeul grec al războaielor, Ares. Lui îi aparţinea fierul şi, după el a fost denumită ziua de Marţi.

Mercurius (sau Mercur) era mesagerul/solul zeilor) Mercur era și zeul comerțului/negustorilor. Lui îi aparţinea mercurul, sau argintul viu. După zeul Mercur a fost denumită ziua de Miercuri.

Venus este numele roman al zeiței grecești Afrodita, zeița dragostei, frumuseții și fertilității. Inițial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetației și a fertilității, ea a fost identificată apoi cu Afrodita.  Ziua de vineri a fost denumită după ea, şi cuprul era metalul cu care era asociată.

Saturn veghea la muncile agricole și roadele pământului. În evul mediu, el era cunoscut ca fiind zeul roman al agriculturii, justiției și dreptății. După el a fost denumită ziua de sâmbătă (saturn’s day – saturday), iar lui îi aparţinea plumbul obişnuit, denumit şi plumb negru.

Luna era cea care era mereu asociată cu argintul. Ziua de luni îi e dedicată acestei regini a nopţii, care, la romani era reprezentată de o femeie frumoasă şi strălucitoare, care se plimba într-un car de argint. Luna era numită Selene de către greci.

Soarele, sau Sol, la romani, veche divinitate de origine sabină, era identificata cu Helios, din mitologia greacă. El era închipuit ca un tânăr frumos, care aude şi vede totul. El străbătea zilnic bolta cerească, într-un car tras de patru cai iuţi; seara coboara în  ocean, răcorindu-şi caii înfierbântati, iar el se odihnea  într-un palat de aur, de unde pornea iar la drum a doua zi. Cu soarele strălucitor era asociat aurul, despre care se spunea că-i aparţine. Tot lui i-a fost dedicată ziua de duminică (sun’s day – sunday).

Cristale-pretioase-semipretioase-pietre

Oamenii au fost dintotdeauna superstiţioşi. Astfel, ei legau pietrele preţioase şi semsemipreţioase de lunile de naştere, luându-le drept talismane:

Ianuarie – cuarţ roz şi granatul

Februarie – ametist şi onix

Martie – jaspul şi turmalina

Aprilie – diamantul, safirul şi cristalul de stâncă

Mai – smaraldul şi agatul

Iunie – perla şi calcedonia

Iulie – rubinul şi carneolul

August – onixul şi saardonia

Septembrie -cristolit

Octombrie – opal şi acvamarin

Noiembrie – topazul

Decembrie – turcuazul şi zirconul

Superstiţia mergea şi mai departe, iar pietrele se purtau în funcţie de ziua săptămânii, în funcţie de culoare, ştiind că îi influenţează.

Luni, fiind ziua lunii de pe cer, se purtau pietrele albe, cu excepţia diamantului.

Marţi este ziua zeului războiului, Marte, aşadar, ziua sângelui. Se purtau pietrele roşii, precum rubinul, spinelul etc.

Miercuri, ziua planetei Mercur, ziua care reprezintă gândirea, intelectul şi  înţelepciunea. Acum se purtau pietrele albastre.

Joia era dedicată pietrelor mov şi violet, precum ametistul şi safirul violet.

Vineri – de ziua zeiţei frumuseţii, Venus sau Afrodita se purta verdele smaraldului, precum culoarea apei din care s-a născut.

Sâmbăta, de ziua lui Saturn, se purta diamantul.

Duminica, de ziua soarelui, se purtau pietre de culoare galbenă, precum topazul sau safirul galben.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Aurul, regele metalelor, este răspândit în natură mai ales sub formă de aur nativ.

Fiind cel mai maleabil dintre minerale (uşor de modelat care poate fi întins în foi subțiri la temperatură inferioară aceleia de topire), aurul a luat, în timp, forme diverse şi ciudate, de la forme de animale (în special şerpi), la forme de frunze sau ramuri. De multe ori a fost găsit sub aceste frme, fiind considetat cea mai frumoasă şi mai preţioasă floare de mină.

Aurul nativ se găseşte sub formă de pulbere răspândită în masa unei roci sau sub formă de foiţe răsucite, de diferite mărimi. Când acestea au un volum mai mare, poartă denumirea de pepite. De obicei, pepite mai mari dacât o cireaşă au fost găsite destul de rar. Însă, în aluviuni (aluviune – material format din bolovani, mâl, nisip și pietriș, adus de apele curgătoare și depus pe fundul albiei, pe luncă sau la vărsare), au fost găsite pepite foarte mari, cântărind kilograme.

Astfel, în California a fost găsită o pepită de 69 kg, în Australia, de 43 kg, şi în Urali, de 36 kg.

Bibliografie: Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

Spiritul libertăţii, prezent în epoca modernă, se reflectă şi în arta prelucrării aurului, care, acum este predominată de bijuterie.

Dacă până acum obiectele din aur erau un însemn al unei persoane, al puterii sau al nobleţii, ele devin acum podoabe ornamentale, decorative. Exceptând sceptrele şi coroanele, tot ce produceau aurarii putea fi purtat de oricine le poate achiziţiona. Aurul, aşadar, devine acum un însemn al bogăţiei şi abia mai târziu al unei anumite spiritualităţi.

În epoca modernă, bijutierii încercau, în arta lor, să cuprindă mai toate elementele existente pe glob, pe toate gusturile, având astfel posibilitatea de a avea cumpărători de pretutindeni. Ei introduc în artei bijuteriilor modele precum: cele greceşti (motive geometrice labirintice, frunze de viţă, vrejuri sau capete de armoraşi), cele persane (cu motive zoomorfe – lei, grifoni, animale fantastice înaripate, etc.), cele indiene sau cele romane, cu pietre preţioase şi camee (cameea e o piatră semiprețioasă, dură, uneori formată din straturi de culori diferite, sculptată în relief, utilizând tehnica gravurii, adică sculptura în basorelief).

Începând cu secolul al XVIII – lea, obiectele din aur sunt încărcate cu pietre preţioase, bijutierii încercând să le facă cât mai strălucitoare şi mai colorate.

Mari artişti precum Faberger, Bulgari, Cartier, Tiffany, Lalique, Picasso, Salvador Dali sau Vever, îmbină, în creaţiile lor, aurul cu diamantele, cu platina şi perlele.

Sotirio Bulgari (1837 – 1932) este unul din marii reprezentanţi ai artei moderne în Italia, fondând o casă de bijuterii în anul 1881.

Alfred Cartier este creatorul bijuteriilor în special din platină şi pietre preţioase, fiind membru al casei de bijuterii fondată în 1859 de către Luis François Cartier.

Peter Carl Fabergé (1846 – 1920) era bijutierul Curţii Imperiale a Rusiei, fiind creatorul faimoaselor „Ouă de la Răsărit”.

Henri Verver (1854 – 1942) este un renumit bijutier francez, având o mare contribuţie în „art nouveau” sau „arta nouă”, al doilea ca importanţă în Franţa, după René Jules Lalique.

Tiffany Louis Comfort (1848 – 1933) e membru al casei de bijuterii cu acelaşi nume, casă careîncepe să producă din anul 1848.

Chiar şi renumitul Picasso are creaţii de seamă în domeniul bijuteriilor.

Bibliografie: Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

O veche legendă spunea că la Béziers, o doamnă bătrână a fost îngropată împreună cu comoara sa, lângă o pădurice de pini, însă nimeni nu cunoştea locul exact.

În 1943, întâmplarea a făcut ca acel sector, vecin cu instalaţiile feroviare ale germanilor din timpul Ocupaţiei,  să fie bombardat de Royal Air Force (nişte aparate de zbor). Şi iată că bombele, provocând cratere din loc în loc, au scos la lumină preţioasa comoară: o ladă lungă din lemn, acoperită cu fier, care era atât de grea, încât, pentru a o scoate, a fost nevoie să se aducă un fel de macara.

Municipalitatea, care a fost anunţată imediat, a trimis oameni la faţa locului pentru a deschide comoara, însă forţele de ocupaţie germane, alertate şi ele, au venit mai repede şi au preluat cazul, însuşindu-şi comoara, despre care deja aflaseră că a aparţinut familiei M. din Béziers, care a fost foarte bogată. Bătrâna lângă care a fost îngropată comoara era ultima din această familie şi se ştia că a fost îngropată cu tezaurul propriu.Dar despre ce tezaur era vorba oare?

Trebuie menţionat că Madeleine M. avea la Valras o fabrică unde se produceau bile de plumb, care se agăţau în mod normal la plasele de pescuit. Madeleine era foarte ataşată de această făbricuţă, aşa că, cei care au îngropat-o i-au respectat ultima dorinţă: au aşezat-o într-o ladă, peste mii de bile de plumb. Asta au găsit germanii când au deschis faimoasa sicriul: o comoară de plumb. :)

De-a lungul timpului, multe  civilizaţii şi popoare au folosit puterea cristalelor, cu diverse scopuri.  Începând cu Atlantida, dar şi cu miticul continent Mu, avem informaţii despre pietrele preţioase, care erau utilizate în: medicină, iluminare, navigaţie,  controlul vremii, transmisii telepatice, stocare de informaţii şi chiar salturi în timp. Aceste secrete au fost îngropate apoi, fiind cunoscute doar de cei iniţiaţi, pentru a nu fi folosite necorespunzător.

Mai târziu reapar, de această dată ca informaţii scrise, preluate din Scriptură. Astfel, toiagul lui Moise, se pare că era o baghetă Atlantă, având calităţi deosebite: când îl îndrepta spre cer începea o ploaie cu tunete, când lovea cu el o stâncă ţâşnea apă etc.  Bagheta Atlantă era o ţeavă care avea la ambele capete amplasat câte un cristal şi care, având un capăt în centrul mâinii, amplifica forţa energetică a purtătorului şi putea transmite dorinţele sale.

Se spune că şi apostolii lui Isus purtau anumite cristale, care îi ajutau la realizarea unor minuni.

În timpul Evului Mediu, regele Arthur avea sabia sa, Excalibur, despre care se spune că avea montat un cristal pe mâner, care amplifica puterea celui ce o mânuia.

Legendarul magician Merlin se folosea de un cristal sferic pentru a putea citi viitorul, la fel ca şi Nostradamus.

În Orient, regii din India erau sfătuiţi să strângă cât mai multe pietre preţioase, deoarece acestea le asigurau protecţia.

Populaţiile amerindiene foloseau cristalele în scop curativ sau pentru vizualizări, meditaţie etc.

Deoarece în special cei aflaţi la putere reuşeau să achiziţioneze preţioasele pietre, acestea erau asociate cu sângele regal. Astfel, în trecutul îndepărtat, pietrele apar montate pe: coroane, săbii, tronuri, însemne ale puterii, semnificând forţa sau protecţia.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

Denumirea de „diamant” vine din limba greacă, de la „adamas” şi înseamnă „de neînvins, indistructibil”. El a fost denumit astfel în vremea lui Plinius cel Bătrân, care considera că un talisman universal poate fi denumit „adamantin” sau „adamas” numai dacă face inofensive toate bolile şi otrăvurile şi alungă visele şi duhurile rele. Se spunea că, dacă este scufundat în băutură, diamantul îl apără pe cel care bea acea băutură.

În familia Medici, diamantul reprezintă iubirea, traducerea cuvântului fiind „dio – amanto” (dio – Dumnezeu, amanto – iubit).

În budism, diamantul este simbolul invincibilului în ceea ce priveşte spiritul. Tronul lui Budha este din diamant, diamantul fiind considerat regina pietrelor preţioase.

Diamantul este carbon nativ, cristalizat în reţea cubică specific, numită „reţeaua diamant”.

Masa diamantului este exprimată în carate, un carat corespunzând cu 0,200 grame.

Diamantul arde, într-un mediu cu oxigen pur, la o temperatură de 720 grade C, iar în aer la peste 800 grade C. El este solubil în unele metale precum: fier, nichel, cobalt, crom, titan, platină, paladiu şi alte metale asemănătoare.

Diamantele se formează la adâncimi foarte mari, de 150 km, unde sunt temperaturi de 1200 – 1400 de grade C şi presiuni ridicate.

Bibliografie: Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.


1 2 3
Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate