octombrie, 2014 | BSG

BSG amanet + exchange pt facebook

Din istoria amanetului

Amanetul este una dintre cele mai vechi activități din lume – creditarea sau împrumutul rapid de bani lichizi, cu ajutorul amanetării.

La fel ca și în zilele noastre, și în trecut, oamenii aveau nevoie de împrumuturi rapide, pentru perioade scurte de timp. Așa că, încă din Antichitate, pe vremea primelor civilizații, oamenii se foloseau de obiectele lor de valoare, pentru a avea bani, iar după ce se foloseau de bani, atunci când duceau suma înapoi, își ridicau obiectele.

O vreme, această activitate care îi ajuta mult pe oamenii simpli, a fost interzisă, până când, în secolul XV, a apărut o organizație de caritate, denumită Muntele de pietate / Monte di Pietà (italiană), Mont de piete ( franceză), sau Monte de Piedad (spaniolă).

Această organizație a început să funcționeze în Italia, dezvoltându-se, mai apoi în Franța, Spania și în alte state catolice.

Scopul acestei organizații catolice, care a pus bazele casei de amanet moderne, era să ajute omul simplu, căruia îi era rușine să apeleze la rude pentru împrumut, sau care trecea printr-o perioadă grea din punct de vedere financiar. Împrumutul oferit îl ajuta să depășească această situație și să își revină. În schimbul banilor, el lăsa gaj unul sau mai multe obiecte, pe care le recupera după ce depășea perioada “de criză”. Obiectul amanetat arăta că cel căruia i se oferă împrumut era capabil să iasă din starea în care se afla, pentru că nu oricui i se oferea împrumutul, ci numai celor care meritau. (de exemplu, cerșetorilor bețivi nu li se acorda împrumut).

Dacă oamenii nu mai reveneau cu banii, ca să ridice obiectul amanetat, obiectul era vândut, pentru a se recupera banii împrumutați, și pentru a putea fi dați ca împrumut la alți oameni.

Și în zilele noastre s-a păstrat această formă de împrumut pe termen scurt. La BSG puteți apela cu încredere, oricând aveți nevoie urgentă de bani împrumut.

În Evul Mediu, activitatea de amanetare a înflorit, fiind o activitate caritabilă a călugărilor din ordinul franciscan. Acești călugări refuzau privilegiile acordate de biserici, susținând că ei trebuie să trăiască la fel ca oamenii simpli, și să fie egalitate între oameni. Aceștia aveau haine simple, de culoare maro, legate cu o sfoară la mijloc. Ca să-i ajute pe oameni, ei au reînviat amanetarea: le ofereau bani, iar oamenii le ofereau anumite obiecte sau bijuterii, la schimb. Le primeau înapoi când returnau banii, oamenii oferind o mică dobândă, care se folosea pentru construirea locurilor de rugăciune.

Despre una din proveniențele simbolului amanetului se spune că este fapta de binefacere a Sfântului Nicolae, care scapă trei fete sărace de la a fi vândute unei case de toleranță, oferindu-i tatălui lor trei săculeți de galbeni, pe care să-i poată da ca zestre, atunci când își mărită fetele. Istorioara v-am povestit-o mai pe larg aici.

Însă nu doar oamenii săraci și simpli se bucurau de serviciile Amanetului. Ca să-i sponsorizeze lui Cristofor Columb expedițiile sale în care a descoperit America, regina Isabella a Spaniei a apelat la o casă de amanet, unde a lăsat drept garanție bijuteriile sale. Povestea lui Cristofor Columb o găsiți aici.

De asemenea, Regele Eduard III-lea al Angliei, în secolul al XIV, și-a amanetat bijuteriile pentru a finanța războiul cu Franța. Henric al V-lea, în secolul XV, a făcut același lucru.

În Europa au existat două familii renumite pentru activitatea de amanet. Una era în Anglia, și se numea Lombard, și alta în Italia, numindu-se Casa de Medici. Casa de Medici avea ca blazon tocmai acest simbol: trei sfere suspendate. Se spune că proveniența acestuia ar fi de la faptul că unul din membrii familiei a reușit să ucidă un uriaș care voia să-l jefuiască, cu trei saci cu bolovani.

Odată cu apariția coloniștilor, practica amanetării s-a extins și în America.

Oamenii se bucurau că nu trebuie să apeleze la bănci, și că se pot împrumuta, fără birocrație, pentru perioade scurte de timp, cu sumele de care au nevoie, recuperându-și, mai apoi, garanția.

De atunci, simbolul celor trei globuri suspendate a rămas simbolul amanetului.

Ce trebuie să ştim când intrăm într-un amanet

amanet-01De multe ori se întâmplă să rămânem fără bani înainte de a lua leafa. În acest caz, apelăm la rude, la vecini sau la prieteni. Dar, odată ce am luat bani împrumut de la cineva, apar şi obligațiile, ca să nu mai vorbim de jena pe care o simțim în momentul în care cerem banii.  Aşa că mai avem şi o altă soluție sau opțiune: amanetul. Cu siguranță cu toții avem bijuterii sau obiecte din aur pe care le putem lăsa în siguranță în amanet şi pe ele putem lua banii de care avem nevoie,  pentru ca, la ziua de salariu sau când stabilim cu amanetarul, să mergem să luăm aurul înapoi, cu o dobândă, fără a rămâne cu alte obligații.

Însă, înainte de a intra într-un amanet, trebuie să ne informăm corect în toate privințele, pentru că bijuteriile oricăruia dintre noi nu au numai valoare materială, ci şi spirituală. Şi, atunci când le lăsăm pe mâna cuiva, acela trebuie să fie de încredere şi să ne ofere siguranța că obiectele lăsate acolo sunt pe mâini bune. Fie că e vorba de un lănțișor primit de la mama, inelul de logodnă, verigheta sau poate o simplă brățară de aur,  vrem ca ele să ne aștepte într-un loc sigur, până le vom ridica.

În primul rând, atunci când pășim într-un amanet, firma trebuie să ne fie cunoscută, cu vechime pe piață, să mai fi auzit de ea. Orice firmă serioasă de amanet, care se respectă şi îşi respectă clientul, are un contract cu o firmă de pază specializată, şi, dacă nu are un om care să supravegheze, atunci măcar să aibă lipit pe geam un sticker sau abțibild prin care informează clientul că obiectivul este păzit. Mai trebuie să aibă şi camere de luat vederi şi chiar geamuri blindate. Se știe câte cazuri de spargeri şi furturi s-au întâmplat la casele de amanet nesecurizate şi înființate peste noapte.

amanet-03Apoi, amanetarul de la casierie trebuie să verifice şi să evalueze gratuit obiectele pe care vrem să le amanetăm, şi să explice, în detaliu, condițiile şi termenii contractului pe care, posibil, îl vom încheia. Trebuie să aibă cantar electronic omologat, iar afișajul trebuie să fie şi la vederea clientului. O firmă serioasă de amanet nu ia niciodată dobânda la încheierea contractului, ci la rambursare, când venim să scoatem bijuteriile. După ce încheiem contractul de amanetare, neapărat trebuie să primim şi noi un exemplar.

Diferența dintre amanetare și vânzare

amanet-01De multe ori, atunci când întâmpinăm o problemă financiară, luăm decizia să vindem un bun de valoare pentru a ieși din impas, chiar dacă are valoare sentimentală și suntem atașați sufletește de el. De exemplu, un lănțișor primit de la bunici, sau cerceii primiți în dar de la cineva drag. Iar după ce trece acea perioadă de criză, și ne revenim financiar, am fi dorit să nu fi vândut acel obiect.

Ei bine, tocmai acesta este avantajul existenței amanetului: îți poți recupera garanția după ce treci de impasul financiar. Așadar, în situația de mai sus, amanetul ar fi o alegere mai bună decât vânzarea.

La BSG Amanet, cu o garanție din aur poți să iei un împrumut sigur și rapid, oricând ai nevoie.  Garanția poate fi una sau mai multe bijuterii, chiar dacă sunt noi, uzate sau deteriorate. De asemenea, poți amaneta orice bucată din aur, monede sau alte obiecte.

Tot la BSG poți să vinzi aurul de care nu mai ai nevoie, fără să plătești comision și fără complicații.

Cât valorează bijuteriile tale din aur?

amanet-03Majoritatea dintre noi avem acasă una sau mai multe bijuterii din aur. Unele au valoare sentimentală, altele nu, dar, oricum, valoarea sentimentală o cunoaștem.

Care este însă valoarea materială a bijuteriilor din aur pe care le deținem? Mulți dintre noi păstrăm bijuteriile într-o cutie – lănțișoare, brățări, inele etc., adunate de-a lungul anilor, primite cadou sau cumpărate chiar de noi. Poate v-ați întrebat cât ar fi valoarea bijuteriilor din cutie, în bani. Acum puteți afla.

La BSG, oricând doriți, puteți să veniți cu bijuteriile din aur și o persoană amabilă și prietenoasă vi le va evalua gratuit.

Criteriile de evaluare ale bijuteriilor dumneavoastră din aur sunt, în primul rând, greutatea și caratajul.

Mai întâi, cu ajutorul unei lupe, vom observa care este marcajul înscris pe bijuteria din aur. Marcajul este un punct de plecare, deoarece arată caratajul aurului.

Apoi  îți vom cântări bijuteriile, vom verifica și vom afla dacă  marcajul înscris corespunde cu realitatea. Aurul care se găsește pe piață la noi are caratajul cuprins între 8 K și 24 K. Iar valoarea lui este dată tocmai de carate. Cu cât caratajul e mai mare, cu atât bijuteria din aur este mai valoroasă. Venind la BSG, vei afla exact atât greutatea, cât și caratajul bijuteriilor tale.

Un alt criteriu de evaluare a bijuteriilor este uzura lor. Cu cât bijuteria este mai puțin uzată, cu atât valorează mai mult.

Îți vom spune, de asemenea, și suma exactă pe care ai primi-o în schimbul bijuteriilor, în cazul în care, vreodată, vei avea nevoie de bani.

Ce trebuie să ştim când cumpărăm aur de la amanet

amanet-02Majoritatea caselor de amanet au şi aur expus spre vânzare. Bijuteriile nerăscumpărate și rămase gaj, au fost curăţate şi recondiţionate şi au fost scoase la vânzare. Preţul este mai mic decât la magazinele de bijuterii, deoarece nu se mai pune în calcul manopera și pierderea.

Avantajele de a cumpăra aur de la amanet sunt multe. În mod normal, orice casă de amanet care îşi respectă clienţii, curăţă bijuteriile cu o soluţie specială şi le repară, dacă au vreun mic defect, astfel încât ele arată precum bijuteriile noi. De asemenea, bijuteriile trebuie să fie analizate şi marcate cu marca de garanţie proprie, care certifică titlul înscris pe poanson. Abia apoi le pun la vânzare. Un alt avantaj ar fi acela de a investi în aur, mai ales că preţul aurului tot creşte.

Iar dacă dorim să oferim cuiva un cadou special, dar nu ne permitem să luăm obiecte noi, la care, aproape jumătate din preţ costă manopera, e de preferat să alegem să cumpărăm aur din amanet.

Totodată, dacă ne-am săturat de bijuteriile noastre şi vrem să le schimbăm, le putem amaneta sau vinde la amanet, iar în schimbul banilor, ne putem alege alte bijuterii noi, care sunt la vânzare.

Bineînţeles că, atunci când luăm decizia asta, trebuie să fim atenţi la anumite aspecte. În primul rând, o firmă de amanet serioasă oferă bon fiscal și certificat de garanţie pentru bijuteriile pe care le vinde. În acel certificat trebuie să scrie gramajul şi caratajul bijuteriei din aur.

La BSG, toate aceste condiţii sunt îndeplinite. De la noi puteți cumpăra liniştiţi bijuterii din aur, economisind și investind în același timp.

Ce trebuie să ştii când vrei să vinzi aur la amanet

amanet-01Mulţi cred că la amanet, aurul nu se poate vinde, ci doar amaneta. Sau că, dacă vrei să-l vinzi, trebuie să plăteşti un comision. Ei bine, o casă de amanet corectă şi serioasă nu va pretinde comision în nici un caz, atunci când clientul doreşte să-şi vândă bijuteriile de care nu mai are nevoie.

Trebuie ca, atunci când dai bijuteriile, să precizezi că nu le vei mai scoate, şi că doreşti să le vinzi. Atunci, amanetarul îţi va evalua gratuit bijuteriile şi îţi va spune suma de bani pe care o vei primi în schimb. Se va face documentaţia necesară, în urma căreia nu vei mai avea nici o obligaţie, şi nici un comision de plătit.

Preţul oferit pe gramul de aur la amanet, de obicei nu este mai mic decât cel oferit la bijuterii sau oriunde altundeva. Nu înseamnă că, dacă este amanet, îţi va valorifica bijuteriile mai puţin decât în alte locuri.

Fie că ai nevoie rapidă de bani împrumut, fie că dorești să cumperi bijuterii frumoase din aur, sau să vinzi bijuteriile de care nu mai ai nevoie, BSG îți stă la dispoziție.

Aurul ca instrument de schimb de mărfuri

trocDe-a lungul timpului, au existat diverse produse din lumea mărfurilor, în diferite epoci şi diferite regiuni, care se utilizau ca forme de bani. Aceste produse au apărut pentru a se evita problemele şi neînţelegerile legate de troc (trocul semnifică o formă simplă de comerț, constând în schimbul în natură, caracteristică economiei primitive).

Produsele care se foloseau în trecut în locul banilor şi se puteau schimba pe toate celelalte mărfuri, erau un mijloc de a uşura schimbul sau trocul. Însă, cu timpul, numai anumite produse au mai putut răspunde cerinţelor necesare pentru a intermedia schimbul de mărfuri.

Multe dintre produse aveau dezavantaje: animalele se înmulţeau, şi deja nu mai erau un echivalent stabil şi exact; uleiul de măsline prezenta dificultăţi la transport; fierul ruginea, iar şi era o valoare mică, cu un volum mult prea mare. Astfel, trebuia găsit un mijlocitor al schimbului de mărfuri care să răspundă cerinţelor: să nu se deterioreze, să aibă valoare mai ridicată în volum mic, să fie uşor de transportat, divizibilitate, însă fără a-şi pierde valoarea etc.

Într-un final, s-a ajuns ca rolul de echivalent general să i se atribuie metalelor preţioase: aurul şi argintul, care răspundeau cel mai bine funcţiei sociale de bani. Platina, chiar dacă e un metal preţios, mai scump (în prezent este mai ieftin) decât aurul (datorită rarităţii sale) are calităţi monetare mai slabe decât aurul. Platina se topeşte la temperaturi foarte înalte, baterea monedelor fiind, astfel, prea costisitoare. Chiar şi în comparaţie cu argintul, aurul are calităţi mai  bune pentru a se folosi ca monedă; argintul, în timp, se oxidează şi se înnegreşte, în schimb, aurul nu se alterează sub nici o formă, păstrându-şi valoarea şi putând fi tezaurizat.

În comparaţie cu toate celelalte mărfuri, fie că e vorba de ceai, animale, cacao etc, care au servit în funcţia de bani, aurul nu diferă în funcţie de regiunea în care a fost extras. Fie că a fost extras din România sau din Africa de Sud,  o bucată de aur de o anumită puritate, are aceeaşi valoare cu oricare altă bucată de aur din oricare regiune a globului, spre deosebire de celelalte produse.

În plus, aurul se poate diviza, fără a-şi pierde din valoare. Chiar dacă e divizat în părţi foarte mici, aurul se poate regrupa, fără a-şi pierde din substanţă sau valoare. La acest capitol, aurul este chiar mai bun decât diamantele şi toate celelalte pietre preţioase. Diamantul, odată ce este sfărâmat în mai multe părţi, regruparea acestor părţi este imposibilă.

O altă calitate a folosirii aurului ca formă de bani este faptul că e uşor de prelucrat şi e perfect maleabil, fiind, de asemenea, uşor de recunoscut după însemnele care precizează greutatea şi valoarea. Era foarte greu să se falsifice monedele de aur, înşelătoria presupunând ca însuşi statul să facă acest lucru. Aurul era recunoscut după culoare, greutate şi după sonoritate.

Aşadar, cele mai multe avantaje de a se folosi ca formă de bani le prezenta aurul, motiv pentru care a ocupat, multă vreme de-a lungul istoriei, locul principal ca mijloc al schimbului, înlocuind toate celelalte produse utilizate mai demult în acest scop.

Ce sunt lingourile de aur

lingouri de aur

Lingoul, denumit Bullion în engleză, este o masă sau un bloc de metal sau de aliaj, obținut prin turnare în lingotieră, care urmează să fie prelucrat ulterior. La noi, cuvântul vine din franceză, de la lingot. Forma lingoului de aur este paralelipipedică, lingoul fiind din aur fin, de obicei cu puritate de 0, 999, adică 999,9% aur sau 24 K (adică aur curat). El este marcat cu însemnul rafinăriei de la care provine, cu însemnul de puritate şi cu greutatea lui.

Există 10 mărimi standard care sunt comercializate, cu greutate/valoare diferită, accesibilbile posibilităţilor de cumpărate a fiecărui tip de investitor.

Cel mai mic lingou are aproape 8 grame, fiind o plăcuţă de o pătrime de uncie. Apoi urmează bare sau plăcuţe cu greutate mai mare, pentru cei care doresc să investească mai mult în aur.

Cel mai mare lingou de aur este cel clasic, de 400 de uncii, având greutatea de 12, 5 kg. Cu acest tip de lingou se fac principalele tranzacţii cu aur pe piaţa internaţională.  O altă denumire a acestui tip de lingou tradiţional  de 400 de uncii e “Good Delivery Bar”.

Tot acest tip de lingou, de 12 kg şi jumătate este forma sub care se ţin rezervele de aur ale băncilor centrale. Acestea deţin cea mai mare parte din totalul lingourilor existente, o mică parte aparţinând firmelor private şi persoanelor particulare. În general, persoanele particulare preferă să păstreze aurul sub formă de bijuterii, lingoul fiindu-le oarecum  incomod.

Principalele faze prin care a trecut aurul , folosit ca instrument de schimb, sunt următoarele:

  • faza lingourilor brute – în acea vreme, pentru fiecare operație de schimb, lingoul de aur trebuia cântărit cu balanța și analizat la piatra de încercare. Nu era o operație exactă și era greu de realizat.
  • faza lingourilor fasonate (a fasona – a da unui obiect o anumită formă); această fază corespunde cu utilizarea unor lingouri de o anumită greutate și cu titlu cunoscute, eliminându-se, astfel, operațiile de cântărire și de analiză. Această idee a fost pusă în practică de regele Lydiei, între anii 700 – 650 î.Hr. Și fenicienii au folosit bucăți de aur de o anumită mărime, pe care imprimau valoarea și ștampila emițătorului.

Cresus, regele lydian, posesorul minelor de aur din Pactole, a decretat monopolul monedei de aur, făcând-o monedă de stat, sistem care s-a generalizat, cu timpul, în toate statele.

  • ultima fază este faza monedei de aur. Moneda este, de fapt, un lingou cu titlu și greutate garantate de stat și certificate prin integritatea semnelor care îl acoperă. După ce s-a stabilit moneda, a fost de ajuns să se numere piesele și astfel să se poată exprima valoarea oricărei mărfi, în cantități de monedă, a cărei valoare era cunoscută pretutindeni.

investitie aur

Moneda a fost un mijloc de schimb și singurul mijloc de schimb, pentru mai bine de 3.500 de ani.

Moneda hârtie a apărut și a început să circule, alături de cea metalică, numai în secolul trecut. Până atunci, etalonul (etalon – unitate de măsură determinată prin lege sau impusă de practică și acceptată de toată lumea) era aurul.

Primele monede și de unde vine denumirea de ”monedă”. Legenda monedei

primele_monedeFuncţiile banilor, ca măsură a valorii, s-au dezvoltat odată cu apariţia monedelor, fiind prima inovaţie din  istoria multimilenară a banilor.

Primele monede au fost bătute în secolul al VII – lea, înainte de Hristos, de către un rege al Lidiei, şi anume Cressus. Acesta bătea şi monede din argint, dar a primit brevetul de inovaţie a baterii monedelor din aur.

În jurul anului 250 Î.e.n, la Roma apare prima monedă de aur, de acolo venind şi denumirea de monedă, pentru că într-un templu al zeiţei din acea vreme, zeiţa lunii, Junona,  s-a instalat primul atelier al romanilor de batere a monedelor. Monedele au fost numite Juno Moneta.

În timp, baterea monedelor a devenit un însemn al unităţii, independenţei şi suveranităţii unui teritoriu. Pe atunci, toţi regii îşi doreau să-şi bată propria monedă, care să le poarte însemnele şi efigia.

Numai în epoca modernă s-au bătut 1400 de monede şi cca 500-600 suverani şi-au pus însemnele şi efigia pe ele.

În ceea ce priveste forma şi confectionarea monedelor de aur, se spune că nu era una tocmai atractivă, deoarece aveau un aspect neuniform, ceea ce făcea imposibilă deosebirea celor autentice de cele false.

Bucăţile de aur se tăiau sau decupau în mici discuri sau lentile ovoidale, care se puneau apoi între două matriţe  facute dintr-un material mai dur şi apoi erau bătute cu ciocanul, până când însemnele respective se imprimau. De acolo vine şi expresia “batere a monedelor”, în loc de fabricare sau confecţionare.

Iată o istorioară în care salvarea patriei se datorează unor gâște (la propriu :) ):

Pe una dintre colinele Romei, Capitoliu, se afla mai demult citadela orașului, care era apărată de o mână de ostași. Aceasta a rezistat asediului galilor timp de șapte luni. Într-o noapte, pe când toți apărătorii cetății adormiseră extenuați, galii au plănuit un atac. Astfel, ei se apropiau încet și în liniște, încercând să intre în cetate pe furiș.

În cetate era un templu închinat zeiței Iunona, unde se aflau niște gâște considerate sacre. Acestea au simțit că cineva se apropie şi au început să facă gălăgie, trezindu-l pe unul dintre ostași, Marcus Manulius, care a primit mai târziu numele de “Capitolinus”. Acesta a dat alarma, iar atacul galilor a eșuat.

De atunci, zeiței Iuna (sau Iunona) i s-a spus Iuno Moneta, adică “Prevenitoarea primejdiilor”, de la verbul latinesc moneo, monere – “a preveni, a vesti”.

Tot la Capitoliu, lângă templul zeiței s-a instalat primul atelier de batere a banilor metalici în formă rotundă, în secolul al III- lea î. Hr. Acestor bani li s-a dat numele de monete, după numele zeiţei. Acest cuvânt a pătruns mai apoi şi la noi, sub denumirea de “monedă”, precum şi în multe alte limbi.

Primele monede din aur au fost făcute în anul 241 î.Hr., având greutatea de 4,5 grame, până la 8,2 grame şi purtând numele de aureus.

Bibliografie: Maria, Gruder Galia, Cartea aurului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

Leul – unitatea monetară naţională

20 lei moneda aur

Prima lege monetară a României moderne a fost promulgată la 23 aprilie 1867, şi atunci s-a adoptat, ca unitate monetară naţională – leul. Până atunci nu exista cu adevărat un sistem monetar. Înainte de asta, Alexndru Ioan Cuza a încercat să facă o monedă naţională, numită “român” sau “romanat”, un “român” având 5 grame şi fiind din argint. Nu a reuşit însă, din cauza piedicilor puse de Imperiul Otoman, care nu a acceptat ca un stat vasal să aibă monedă naţională.

Dar de unde vine denumirea de “leu”?

Până în secolul XVII, inclusiv, pe teritoriul principatelor circulau multe monede străine, iar leul era o unitate de cont, şi cu ajutorul ei se aduceau la acelaşi numitor celelalte monede străine. Leul era o fostă monedă olandeză de argint, numită talerul – leu, sau Lowenthaler, care avea imprimat pe revers un leu ridicat în două labe. Această monedă avea o largă circulaţie pe teritoriul ţării noastre, datorită comerţului dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei. Din secolul XIII, talerul – leu a dispărut din circulaţie. Prin stabilirea leului ca unitate monetară, în 1867, nu s-a făcut altceva decât să se recunoască vasta utilizare a acestei monede pe teritoriul ţării noastre.

Leul este subdivizat în 100 de bani.

Prin acea lege din 1867 s-a introdus, practic, bimetalismul aur – argint. Unitatea monetară era leul de argint de 5 grame. S-a bătut apoi: moneda de argint de 2 lei, de 1 leu şi de 0, 50 de bani. S-au mai bătut monede de aur de 5, de 10 şi de 20 lei, şi monede de cupru de 1, de 2, de 5 şi de 10 bani.

Din cauza unor dificultăţi financiare, chiar dacă prima lege monetară a fost promulgată în 1867, numai în 1870 se bat şi se pun în circulaţie  primele monede de aur româneşti, în valoare de 100.000 lei şi primele monede de argint, în valoare de 400.000 lei. Valoarea va creşte, progresiv, de la an la an.

Când a intrat România în Războiul de Independenţă (adică  Războiul ruso-turc din 1877 – 1878), circulaţia monetară a ţării se ridica la valoarea de 34.302.030 lei. Guvernul român, pentru a finanţa războiul, recurge la sistemul hârtiei monedă, prin emiterea de bilete ipotecare, în baza legii din iunie 1877. Chiar dacă aceste hârtii, tiparite la Paris în atelierele Băncii Franţei, erau lipsite de o garanţie reală lichidă şi nu erau nici convertibile în aur, ele aveau caracter de monedă, fiind considerate primele bancnote româneşti. Cu toate că valoarea emisiunii s-a fixat la 30.000.000 lei, s-au emis bilete numai în valoare de 26.260.000 lei. După 1880, Banca Naţională Română a aplicat un supratipar roşu pe biletele ipotecare, apio au fost retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Tot atunci, văzând că circulă moneda străină, se stabileşte un curs de schimb, însă prea favorabil pentru rubla de argint rusească. Această măsură a dus la tezaurizarea monedelor de aur sau la scoaterea lor în afara ţării. În urma acestui război, România a obținut independența față de Imperiul Otoman.

La sfârşitul războiului, monedele de aur cotau cu o primă de 8% faţă de cele de argint sau faţă de valoarea nominală a biletelor ipotecare.

Astfel, în perioada următoare, monetăria României a început să bată mai mult monede de argint, iar cele de aur dispar aproape complet, ducând la instaurarea etalonului argint, în România, între anii 1878 – 1889. În 1884, monedele de aur cotau deja cu o primă de 25%.

Tot în acea perioadă, şi în relaţiile internaţionale, argintul s-a depreciat puternic faţă de aur, şi majoritatea ţărilor europene au trecut de la bimetalismul aur – argint, la adoptarea monometalismului aur. La noi, chiar dacă nu prea mai circula, aurul, ca monedă, era foarte căutat mai ales de comercianţii exportatori.

În condiţiile în care, în perioada 1978 – 1889 argintul se deprecia tot mai mult în lume, dar şi la noi în ţară, iar cererea pentru aur creştea mereu, autorităţile române aprobă legea din 1889, prin care se introduce în România etalonul aur. Această lege a prevăzut ca unitate monetară leul aur.

Au rămas în circulaţie şi monede de argint, însă aveau rolul de monedă divizionară, de 0,50 bani, de 1 şi 2 lei (în valoare totală de 32 milioane lei), şi puţine monede de 5 lei (în valoare de 7 milioane lei). Puterea de plată a monedelor de argint ajungea doar la 50 de lei, acest fapt consemnând renunţarea la etalonul argint.

În schimb, monedele de aur aveau putere nelimitată. Până în 1915, statul a bătut şi a pus în circulaţie monede de aur în valoare de 10,7 milioane lei. Cea mai răspândită a fost moneda de 20 lei – aur, denumită pol de aur.

În 1906 a avut loc ultima emisiune importantă de monede de aur, în valoare de 3 milioane lei, repartizate astfel: 3000 de monede de 100 lei, 28.000 de piese de 50 lei, 15.000 piese de 20 lei şi 30.000 piese de 12,5 lei.

Investiția în aur

aur-investitie-bsg

50% din aurul existent pe glob este în bijuterii şi piaţa de bijuterii. 40% e în fonduri de investiţii (investitori, fonduri de rezervă a statelor etc) şi 10% în industrie.

De-a lungul istoriei, foarte rar s-a întâmplat ca o materie primă să cunoască aşa publicitate, precum aurul. Probabil că la acest fapt a ajutat şi locul de frunte pe care l-a ocupat acest metal preţios, ca monedă. Dar iată că şi în zilele noastre, în perioada aşa – zisei demonetizări a aurului, metalul galben şi-a păstrat locul de vedetă în arena internaţională.

Pe piaţa mondială a aurului se întâlnesc cele două momente comerciale esenţiale care determină preţul său: cererea şi oferta. Chiar dacă a trecut prin perioada demonetizării, aurul a rămas o atracţie deosebită, atât pentru particulari, cât şi pentru oficialităţi.

O perioadă lungă de timp, preţul aurului, trebuind să fie etalon al valorii, a fost fixat de autorităţi la un anumit nivel. Ultima perioadă de reglementare a preţului aurului a fost cuprinsă între anii 1934 – 1971, în tot acest timp, preţul fiind relativ stabil, de 35 de dolari pe uncie – preţul oficial al aurului monetar (uncia este o veche unitate de masă, folosită încă în unele țări, a cărei valoare este cuprinsă între 24 și 33 de grame).

Din anul 1971, odată cu demararea acţiunilor pentru reforma sistemului monetar internaţional şi scoaterea aurului din relaţiile internaţionale, autorităţile au intervenit tot mai puţin asupra preţului aurului. De atunci, preţul aurului a început să fie determinat numai de situaţia pieţei, de cererea publicului şi de raportul cerere – ofertă. Atfel, preţul acestui metal mult dorit a crescut considerabil, de la an la an.

Tendinţa continuă de creştere a preţului aurului reflectă atractivitatea din ce în ce mai mare pe care o are valoarea intrinsecă, independentă de lucrătură sau manoperă, a metalului preţios, ca urmare a creşterii inflaţiei în economia mondială şi, totodată, a deprecierii continue a puterii de cumpărare a “banilor de hârtie”.

Aur argint bani

Inflaţia este fenomenul specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflați în circulație, ca urmare – fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile reale ale circulației, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor. Şi, atâta vreme cât rata inflaţiei economiei mondiale se va menţine ridicată, preţul aurului va fi ferm.

Aurul a fost şi va rămâne singura investiţie sigură. De aceea, pe timp de criză, când monedele par a fi fără nici un fel de rădăcină, multă lume investeşte în metalul preţios care nu se va devaloriza niciodată: aurul.

Bibliografie:

1. Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi  realitate, editura Junimea, Iaşi, 1981.

2. Lăzărescu, Ion; Brana, Viorel, Aurul și Argintul, Editura Tehnica, București, 1972.

3.  Maria, Gruder Galia, Cartea aurului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

4. Brana, Viorel, Sunt epuizabile resursele minerale?, Bucureşti, Editura Tehnică, 1983.

dacii_aur

“Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.” spunea Nicolae Iorga.

Istoria aurului este strâns legată de dezvoltarea societăţii omeneşti. De multe ori, obiectele din aur, cu mii de ani vechime, au fost dovezi ale istoriei, ajutându-ne să ne descoperim trecutul.

Se știe că dacii, strămoșii noștri, s-au tras din marele neam al tracilor, traci care, după spusele istoricului Herodot, au fost ” după indieni, cea mai numeroasă națiune dintre toate națiunile lumii”.

Începând cu perioada neolitică și până în anii 1000 î. Hr., geții au emigrat în toate direcțiile, invadând o mare parte a Europei și ajungând până în Asia și Africa, după cum ne spune istoricul Vasile Pârvan în “Getica”.

Vechii greci le mai ziceau dacilor și geți, pe când romanii le ziceau daci, numele dacus și daca fiind de origine romană. Alți istorici fac o deosebire, numindu-i daci pe cei care stăpâneau ținuturile Tisei, ale Ardealului, Munteniei și Moldovei, până la Marea Neagră, și geți pe cei din partea vestică.

Alex. D. Xenopol susține că dacii și geții erau două ramuri ale aceluiași popor, căci Strabo afirma că “Geții și cu dacii vorbeau aceeași limbă”, iar Justin arată că “Dacii sunt sămânța geților”.

Dio Cassius cuprinde sub numele de daci popoarele care locuiau pe ambele maluri ale Istrului sau Dunării, arătând apoi că în special ar purta numele de daci aceia care locuiesc pe malul nordic al fluviului, fie că au fi fost geți sau traci.

Astfel, se poate ajunge la concluzia că ambele popoare poartă numele date și unuia și celuilalt dintre ele.

După ediția din 1929 a marelui dicționar Brockhaus, dacii ar face parte din rasa indo-germană a tracilor. Locuitorii Daciei s-au numit la început geți, și au luat denumirea de daci abia sub regele Filip V al Macedoniei.

Când la nord de Dunăre s-a întemeiat statul dacilor, puterea regilor daci s-a sprijinit în mare parte pe aurul extras din apele și pământul de pe teritoriul țării lor. Despre asta au lăsat mărturii scrise istoricii greci, care spun despre Dromichetes și Burebista (secolele III – I î.Hr.) că erau suverani puternici și bogați deoarece „posedau mult aur”.

Strămoşii noştri, dacii, care, după cum am arătat, făceau parte din marele neam al tracilor, se ocupau, pe lângă agricultură, apicultură, păstorit şi olărit, şi cu extrăgerea aurului şi a argintului, pe care le prelucrau sub formă de bijuterii, obiecte de cult, etc.

Cei mai vechi aurari de pe teritoriul țării noastre au cules aurul din apele curgătoare, din nisipul de pe malurile lor și, când au văzut fărâme sclipitoare în crăpăturile stâncilor, s-au apucat să sfărâme rocile dure ca să scoată din ele metalul strălucitor.

Apoi, impresionați de frumusețea aurului, au început să-și făurească din el podoabe, convinși fiind că, cu ajutorul acestui metal ei atrag spiritele bune de partea lor și le alungă pe cele rele.

În timpul Imperiului Roman, din cauza faptului că vechile mine erau aproape epuizate, goana după aur a provocat multe războaie. Printre ele se numără şi cel cu strămoşii noştri, dacii. Aurul şi bogăţiile Daciei au fost principalele motive pentru care romanii doreau să cucerească Dacia.

În acele vremuri, aurul era singurul etalon de valoare, întrecând cu mult valoarea argintului sau a cuprului.

Civilizaţia dacilor era foarte dezvoltată în acele vremuri; ei băteau chiar şi monede din aur. Erau oameni harnici şi viteji, iubeau viaţa şi le plăcea să se petreacă.

regele decebal

Tezaurul lui Decebal

Se spune că Decebal a ascuns tezaurul dacilor după ce a abătut cursul râului Sargeţia, din apropierea capitalei Sarmizegetusa. Acolo a săpat o groapă, cu ajutorul unor prizonieri, şi  ascuns o comoară imensă din aur şi argint, cântărind, după unii istorici, aproximativ 150.000 kg. Cursul râul a fost apoi stabilit cum fusese înainte, după ce groapa a fost acoperită cu pietre şi pământ. Prizonierii au fost ucişi, dar, cum se întâmplă de obicei în istorie, există un trădător. Istoricul Dio Cassius spune că trădătorul se numea Bicilis şi era un nobil din anturajul lui Decebal. Când Bicilis a fost luat prizonier de către romani, i-a dus pe aceştia la locul unde se afla comoara. Se presupune că râul despre care era vorba este actualul râu Strei, al cărui nume a fost schimbat între timp.

Economia Imperiului Roman a fost restabilită, trăind bine o bună bucată de vreme, din aurul Daciei.

Se presupune că ceea ce au găsit atunci romanii a fost doar o parte din aurul agonisit de daci, şi că mai sunt zeci de comori ascunse în râuri sau în preajma Munţilor Orăştiei sau a Sarmizegetusei. Dovadă sunt brăţările dacice, descoperite nu demult la Sarmisegetusa Regia.

Pe teritoriul actual al României au fost descoperite dovezi ale prelucrării aurului începând cu mileniul V î.Hr. Erau în general obiecte de podoabă și piese de ritual prelucrate prin ciocănire, din foiță de aur.

La daci, arta prelucrării aurului a început să se remarce în mileniul II, î. Hr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului şi la începutul epocii fierului. Dovadă stă tezaurul de la Perşinari, diademele de la Galeşu (Poarta Albă), tezaurele de la Ostrovu Mare, Hinova, vasul de aur descoperit la Biia, Stânceşti (jud. Botoşani).Podoabele dacice descoperite au o valoare inestimabilă nu numai datorită aurului din compoziția lor ci mai ales datorită meșteșugului cu care au fost făurite. Dacii au ridicat prelucrarea aurului la nivel de artă, realizând poate cele mai frumoase podoabe descoperite în lumea antică.

Puţini români cunosc  faptul că noi, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti avem dovada vie a faptului că strămoşii noştri au fost primii (după descoperirile de până acum) care au început să facă artă din prelucrarea aurului.

Este important de ştiut faptul că pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite obiecte din aur datând chiar din mileniul V şi IV î. Hr.

Printre cele mai importante obiecte descoperite la noi, care stau mărturie evoluţiei civilizaţiei dacice dinainte de cucerirea romanilor este alături de Tezaurul de la Perşinari, brăţările Dacice, Tezaurul de la Pietroasa, Coiful de aur de la Poiana Coţofenesti, Rhytonul  de la Poroina, din Mehedinţi.

Tezaurul de la Moigrad

tezaur - moigrad

Tezaurul descoperit la Moigrad, în judeţul Sălaj atestă afirmaţiile de mai sus.

Ca mai toate tezaurele descoperite la noi, şi acesta s-a găsit din întâmplare, înainte de anul 1912. Mă întreb, oare dacă chiar s-ar pune puţin accentul pe descoperiri arheologice, efectuându-se săpături în zonele unde au fost descoperiri, ce s-ar putea găsi?

Tezaurul de la Moigrad este compus dintr-un idol – care este cel mai mare obiect neolitic descoperit până acum – şi încă trei idoli cu braţele în cruce. Doi dintre idoli reprezintă două femei şi celălalt o figurină masculină. Obiectul care reprezintă bărbatul este cea mai veche imagine stilizată din aur din câte se cunosc în lume.

Idolul mare, care cântăreşte peste 800 de grame reprezintă imaginea stilizată a zeiţei Pământului şi a fertilităţii.

Idolii-de-la-Moigrad

Idolii feminini, având 20,2 g respectiv 17,4 g, au braţele şi picioarele terminate în câte două antene spiralice afrontate.

Idolul bărbat are 18,525 g este realizat printr-o şlefuire mai fină a feţei şi s-a păstrat mai bine, fiind mult mai îngrijit.

Brățările dacice

 

Bratara_Dacica_1

De-a lungul timpului, au fost descoperite foarte multe bijuterii care aparţineau dacilor. Cea mai importantă descoperire a fost la Sarmizegetusa Regia,  cea mai mare fortificaţie daco-getă de pe teritoriul României. Aici au fost găsite numeroase bijuterii, monede, obiecte de aur si argint care fac parte din Tezaurul dacic.

Vestigiul este situat în satul Grădiştea Muncelului, judetul Hunedoara, şi a fost capitala fostei Dacii, înainte de colonizarea romană. Aici au fost găsite şi vestitele brăţări dacice.

Au fost descoperite în mai multe locuri din zona Sarmizegetusa Regia din Munţii Orăştiei, în perioada 2000-2002, brăţări cu greutăţi cuprinse între 682,30 şi 1.196,03 grame şi lungimi variate. Astfel, cea mai scurtă brăţară are o lungime de 177,2 centimetri, iar cea mai lungă este de aproape trei metri (288 de centimetri).

Dintre ele, au fost recuperate până în prezent 13 şi se crede că numărul lor se ridică la 24. Brăţările sunt din epoca geto-dacică şi au o vechime de aproape 2000 de ani.

Arheologii sătmăreni şi ucraineni care fac săpături la şantierul arheologic de la Malaia Kopania, din Ucraina, la 20 de kilometri de România, au descoperit, pe locul unui cimitir dacic, obiecte din aur. Despre această descoperire se spune că ar fi cea mai mare descoperire de bijuterii dacice, după vestitele brăţări din aur.

Coiful de la Poiana Coţofeneşti

coiful-de-la-poiana-cotofenesti

Acest coif princiar e un obiect din aur care, printre multe alte astfel de piese valoroase aflate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, se evidenţiază prin măreţie şi strălucire.

Motive decorative din tradiţia traco-getă şi carpato-dunăreană sunt întâlnite şi pe coiful de aur descoperit la Poiana Coţofeneşti, judetul Prahova, datând din secolul IV î. Hr.

Descoperirea acestui obiect de preţ a avut loc în anul 1926, când un elev al şcolii satului, fiind la arat, l-a scos, din îtâmplare, cu cuţitul plugului. Coiful a fost lucrat din foaie de aur destul de groasă, bătut pe un calapod de lemn. Îi lipseşte doar vârful calotei, în rest e păstrat în stare foarte bună, fiind înalt de 25 cm şi având 770 gr.

Coiful de aur a fost adus la Muzeul National de Antichităţi din Bucureşti, stând aici până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase exponate.

Soarele, motiv des întâlnit pe multe dintre bijuteriile strămoşilor noştri, este în prim plan pe acest coif, alături de scene de sacrificare a animalelor şi animale fantastice. La nivelul frunţii sunt doi ochi care parcă te încremenesc şi te hipnotizează, cu nişte sprâncene groase, trăsătură caracteristică geto – dacilor.

Tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, de peste două kilograme

Cucuteni-Baiceni-tezaur

Geto-dacii erau oameni liberi. Pe aceste pământuri nu se ştia ce este sclavia. Clasele sociale din Dacia erau trei: nobilimea, preoţimea şi oamenii de rând. Nobilimea, clasa care se afla la conducere, este cunoscută sub denumirea de tarabostes. Se spune că dacii erau organizaţi în triburi. Ştefan Burda însă, cel care a scris o carte despre tezaurele strămoşilor noştri, descoperite de-a lungul vremii, după ce a studiat şi a admirat operele de artă ale dacilor, e de părere că “această creaţie nu mai putea aparţine unei lumi organizate în uniuni tribale, mai mici sau mai mari. Suntem într-o societate guvernată de un rege, cu ajutorul unei mari şi numeroase nobilimi stăpânitoare de averi şi, în primul rând, alcătuind suita militară a regelui. Mai mult chiar, putem vorbi de o regalitate atât de autoritară, încât era capabilă să instaureze un adevărat şi efectiv monopol al aurului.” Traco-geto-dacii au fost primii din lume care au făcut artă din prelucrarea aurului, începând cu mileniul V î. Hr. Iar arta prelucrării aurului a devenit atât de înfloritoare încât, chiar în secolul V î.Hr., ajunge la perfecţiune, la desăvârşire. Obiecte de o frumuseţe deosebită au fost descoperite pe meleagurile noastre, piese care şi acum, după mai bine de 2.500 de ani, ne uimesc prin complexitatea lor.

Dovada acestui fapt este tezaurul de la Cucuteni – Băiceni, descoperit, ca mai toate tezaurele, din întâmplare. Sunt atâtea cetăţi dacice la noi în ţară, dar, din păcate, nu numai că nu se recondiţionează şi nu se mai fac săpături, dar au fost lăsate în paragină.

În judeţul Iaşi, la Cucuteni – Băiceni, în anul 1959, mai mulţi ţărani au găsit, într-o lutărie, peste 70 de piese, unele întregi, altele fragmentate, care cântăresc, în total, 2063 grame de aur, adică peste două kilograme. Specialiştii spun că tezaurul datează din secolul V î. Hr.

coiful_cucuteni_Baiceni

Se remarcă, între aceste obiecte, un coif (păstrat parţial), de tip getic, lucrat din tablă de aur modelată prin ciocănire, şi ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Bogate motive spiralice, cu linii incizate se află pe acest coif de armură, iar pe obrăzarul stâng se află un personaj stând pe tron, cu un rython în mâna stângă şi o cupă în mâna dreaptă. Pe celălalt obrăzar se află motive zoomorfe, animale fantastice înaripate, simboluri solare, foarte des întâlnite în arta geto-dacă, şi motive geometrice.

Înălţimea coifului este de 34,50 cm, are un diametru maxim de 25 cm, diametru la bază de 21 cm şi cântăreşte greutate aproximativ 500 g.

Acesta este unul dintre cele mai valoroase tezaure geto – dace descoperite la noi în ţară, cuprinzând 70 de piese de o frumuseţe rară. Unele s-au păstrat destul de bine, pe când altele erau deteriorate sau fragmentate atunci când au fost descoperite.  Pe lângă celebrul coif, mai ies în evidenţă mai multe aplici, unele animaliere, de harnaşament (folosite la înhămarea calului), dreptunghiulare, triunghiulare, circulare sau în formă de vioară, o brăţară deosebită de paradă şi doi nasturi sferici sau sferoidali, din foiţă de aur, ornamentaţi pe faţă cu motive florale filigranate (cu aspect de dantelă).

Aplicile animaliere sunt lucrate din plăci de aur pătrate, traforate, cu ornamentat “au repousseé” (adică modelat prin percutare interioară destinată a provoca reliefuri). Capetele sunt dispuse în svastică, simbolul soarelui la traci şi geto – daci, în jurul unui umbo (garnitură metalică centrală), adică un cerculeţ în relief. În tezaur sunt patru astfel de aplici, aproape identice, cântărind 100 de grame fiecare, şi având lăţimea de 9,40 cm.

bratara_tezaur_cucutenib-baiceniBrăţara de aur de paradă este o piesă desăvârşită, având forma de spirală cilindrică, făcută dintr-un tub îngroşat spre capete şi care se termină cu două capete de bovideu (taur, bour, zimbru sau bou) modelate prin percutare interioară, în relief, şi ornamentate cu rozete florale, filigran, incizii şi linii reliefate. Capetele îngroşate ale brăţării sunt ornamentate, de asemenea, cu cu linii în zigzag incizate, virgule şi registre de spirale. Brăţara cântăreşte aproximativ 800 de grame, iar lungimea tubului brăţării este de 84,5 cm. Mai există în tezaur încă o brăţară, însă tubul ei spiralic e aproape distrus. Dacă s-ar fi păstrat, ar fi fost chiar mai mare decât cealaltă.

Mai iese în evidenţă o aplică (fruntară) în formă de vioară, făcută dintr-o placă groasă de aur, pe care este sudat un cap de cal, realizat prin turnare. Două animale fantastice sunt reprezentate pe un disc al acesteia, iar pe celălalt, motivul “coadă de păun”.

Aplica dreptunghiulară, pe care sunt reprezentate două animale fantastice care se luptă, impresionează prin îmbinarea tehnicii “au repousseé” cu cancelura şi incizia fină. Are lungimea de 13, 60 cm, şi înălţimea de 10 cm.

Obiectele pot fi  admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

Alături de coiful princiar de la Poiana – Coţofeneşti (descoperit, tot întâmplător, de un elev), cel de la Cucuteni – Băiceni se află printre cele mai vechi şi valoroase obiecte princiare geto – dace, din aur.

Tezaurul de la Hinova

tezaurul-Hinova

Se ştie că aurul este o dovadă incontestabilă a trecutului oricărui popor. Şi în cazul nostru, al românilor, aurul poate rescrie istorii. El stă mărturie, vorbindu-ne despre strămoşii noştri, dacii, un popor demn, curajos, vesel şi bogat, la fel ca cel care mişună acum pe aceleaşi pământuri, dar căruia i s-a şters aparent aceste calităţi, prin umilire.

În anul 1980, în localitatea Hinova s-au făcut săpături, descoperindu-se un nepreţuit tezaur arheologic, dar şi istoric, dovadă vie a existenţei şi priceperii străbunilor noştri, dacii. Tezaurul datează de la sfârşitul mileniului II î. Hr. şi a fost recuperat în totalitate, cântărind cinci kilograme şi fiind cel mai mare tezaur preistoric descoperit de la noi din ţară, dar şi de peste hotare. Este format din 9.639 de piese şi conţine:

  • o diademă de aur
  • 14 brățări diferite ca model și greutate
  • 92 pandantive
  • 762 mărgele
  • 8.765 paiete
  • 4 inele și multe alte obiecte, toate din aur.

Una din brăţările bărbăteşti, confecţionate dintr-o bară masivă din aur, răsucită de 6 ori, cântăreşte 469 g, iar cea mai mare brăţară pentru bărbaţi e lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur răsucită, cântărind 580 g şi fiind împodobită cu 10 butoni fixaţi prin găurire. S-au găsit chiar ghemele de sârmă şi barele de aur care reprezentau materia primă pentru meşteşugari.

Se observă că obiectele sunt o adevărată artă, arătând iscusinţa meşteşugarilor, care foloseau metode avansate de prelucrare a aurului, realizând, prin minuţiozitate, obiecte care impresionează pe oricine prin frumuseţea lor deosebită.

Tezaurul de la Stânceşti – obiecte neobişnuite

tezaur_stancestiIată un tezaur care nu a fost descoperit din întâmplare, ca majoritatea tezaurelor de la noi. În localitatea Stânceşti, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, în anul 1965, au avut loc nişte săpături arheologice în locurile unde au fost descoperite cetăţi pe care strămoşii noştri, traco-geto-dacii, le-au ridicat pentru a se proteja de invaziile nomade. Aici, sub podeaua unei încăperi, într-un vas, au fost descoperite trei piese din aur, care au impresionat prin faptul că sunt puţin diferite faţă de celelalte obiecte. Trist este faptul că acum, pământul pe care au fost descoperite acele cetăţi (Stânceşti I şi Stânceşti II) aparţine locuitorilor localităţii, iar pe suprafaţa uneia se cultivă porumb, pe când a doua este împădurită. Nu numai că nu s-au mai făcut săpături, pentru a mai face descoperiri, dar nici măcar nu au fost conservate, spre a putea fi vizitate de turişti.

Cântărind 100 de grame, cea mai importantă piesă din tezaur, lungă de 47, 80 cm şi lată de 9,70 cm, este o sinteză a credinţei despre structura universului. Capul de mistreţ reprezenta pământul, corpul de peşte – apa, iar coada de pasăre, foarte frumos lucrată, semnifica aerul, văzduhul, spaţiul.

În vas mai erau doi idoli antropomorfi (cu formă de fiinţă umană), realizaţi din foiţe subţiri de aur. Ambii au formă de frunză şi pliuri orizontale paralele şi arcuite, având marginile în relief.

Piesele aparţin secolelor V – IV î. Hr. şi sunt unicate în arta geto – dacică.

Specialiştii susţin că toate cele trei piese erau destinate cultului, dar, fiind descoperite laolaltă cu alte obiecte de harnaşament (folosite la înhămarea, înșeuarea și conducerea calului), se crede, de asemenea căpiesa cea mare  ar fi un frontal de cal, iar celelalte două – obrăzare în formă de ureche de cal. Unii spun că ar aparţine sciţilor, un popor nomad, fără un loc stabil, care, atras de aurul de aici, a încerct, de nenumărate ori, să supună Dacia, însă  a fost asimilat de către daci. Unor triburi de sciţi li se mai spunea agatârşi sau agatrişi. Unii presupun că piesele aparţin unei căpetenii a sciţilor care a murit într-o luptă cu daco – geţii.

Este, însă, o asemănare izbitoare între piesa din tezaurul de la Stânceşti şi steagul dacilor, un cap de lup cu corp de şarpe, sau coadă de dragon. Forma este asemănătoaare, precum şi ideea combinării animalelor-simbol, rezultând animale fantastice. Aşadar, cred că obiectele au fost făurite de meşteri daci.

Piesele pot fi admirate la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, secţia Tezaure.

rhytonul-de-la-PoroinaRhytonul de la Poroina, din judeţul Mehedinţi are o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani, aşadar datând din anii 500 – 300 î. Hr.

Denumirea de “rhyton” provine de la termenul antic grecesc rhein – a curge. Este un vas folosit în ritualuri, la început fiind un corn, iar mai târziu având formă zoomorfă (de animal). Un astfel de vas avea două orificii, unul larg prin care se turna lichidul şi unul îngust, prin care se bea şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare. Cel mai adesea, din rython se bea vin.

Rythonul de la Poroina este din argint, cu unele părţi aurite având 9 centimetri în diametru la buză, înălţimea de 28 de centimetri, iar greutatea de  aproximativ 350 de grame. Are forma unul cap de taur, însă fără coarne şi urechi, găvanele ochilorfiind goale (toate acestea existau iniţial).

Pe rhyton sînt reprezentate patru personaje îmbrăcate în chiton, cu braţele şi cu picioarele goale. Două sunt aşezate pe scaune fără spătar, ţinând în mână câte un rhyton.

În realizarea decoraţiei rhytonului se întîlnesc elemente tipice traco-getice.

Astăzi, Rhytonul de la Poroinaeste expus în sala Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie a României, în Bucureşti.

Extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase au o tradiţie veche, moştenită din epoca bronzului. Atunci a înflorit o artă specială, de prelucrare a metalelor preţioase, numită arta traco – dacă.

În epoca romană, aurul a fost folosit în special pentru confecţionarea bijuteriilor de uz personal, precum: inele, brăţări, cercei şi pandantive.

Alte comori dacice – Tamasidava și Zargedava din județul Bacău

Zargedava

Dacă veți merge vreodată în județul Bacău, să știți că acolo se află cele mai importante situri arheologice din Moldova: Tamasidava și Zagerdava, unde strămoșii noștri geto-dacii au trăit cândva. Fac parte din comorile cele mai de preț pentru noi, românii.

În județul Bacău, în preajma râului Siret, s-au descoperit la Tamasidava, localitate dacică, pe teritoriul satului Răcătău, două tezaure formate din monede din aur masiv.

Tamasidava și Zargedava au fost semnalate de către alexandrinul Ptolemeu în lucrarea Geographia, ca fiind localități dacice, alături de Piroboridava. Însă nu demult, după mulți ani de săpături și explorări, o echipă de arheologi formată din Vasile Ursachi, Viorel Căpitanu și Constantin Buzdugan, a reușit să le determine coordonatele reale.

Zargedava sau Zargidava, localitate veche de mai bine de 6000 de ani, descoperită arheologic de prof. dr. Vasile Ursachi în 1962, a fost reședința căpeteniei gete, Dicomes, situându-se  la hotarul localității Brad, comuna Negri. Dicomes a domnit după Burebista, în a doua jumătate a secolului I î. Hr., stăpânind  câmpia Munteniei, sud-estul Transilvaniei și o parte a Moldovei.

Aici, la Zargedava, au fost descoperite aproximativ 200.000 de obiecte (unelte, vase și alte piese ceramice, podoabe, arme obiecte de uz casnic și multe altele). Acropola, care până acum este considerată a fi primul oraș dacic, era dotată  cu piață centrală, un sanctuar, un palat al căpeteniei militare și o construcție deosebită privind fortificația.

Râul Siret era o adevărată cale de negoț și arteră de circulație. Se efectuau schimburi de bunuri nu numai între membrii formațiilor tribale, ci și între geto-daci și Imperiul roman. Astfel se explică prezența monedelor republicane  de aur bătute la Roma, descoperite la Tamasidava.

Koson sau coson – moneda dacilor

koson monedaBogăția în aur a Daciei a fost celebră în antichitate. Ioannes Lydus (istoric din secolul al IV – lea) – dupa Criton – afirma că Traian ar fi dus din Dacia, ca pradă de război, 1. 650. 000 kg de aur. Probabil cifra este exagerată, însă chiar reducând această valoare de zece ori, volumul de aur rămâne impresionant. Se spune că, cu ajutorul aurului din Dacia, romanii ar fi trăit 100 de ani.

Kosonii sunt monede de aur care au fost utilizate numai pe teritoriul Daciei. Nu s-au mai descoperit astfel de monede niciunde, în afară de teritoriul țării noastre. Greutatea unei monede este de 8, 40 g, în medie. Monedele nu se băteau la rece, cum făceau grecii sau alte popoare, ci la cald, precum romanii. Iată una dintre dovezile care neagă teoriile și vocile care spun că dacii au fost niște primitivi, și că numai după venirea romanilor au cunoscut civilizația.

Aversul kosonilor reprezintă un vultur care stă pe un sceptru, și ține într-o gheară o cunună de lauri. Vulturul mai apare și pe denarul roman de argint. Pe revers apare o altă imagine, trei bărbați, mergând în partea dreaptă, cei din margine purtând niște mănunchiuri pe umeri. Dedesubt apare legenda în limba greacă: KOΣΩN.

Monedele, spun specialiștii că au fost bătute în Dacia, chiar de regele dac Cotiso, al cărui nume a apărut pe monede. Suetonius  a fost unul dintre cei mai importanți istorici romani. Acesta vorbea despre regele get Coson, nu despre Cotiso.

Astfel de monede au fost găsite, începând cu secolul al XV – lea, la  Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa, Guşteriţa – Haţeg, Orăştie, Vîrtoape, toate acestea în judeţul Hunedoara, Axente Sever şi Nochrich în judeţul Sibiu, Craiova, Brezoi pe Valea Oltului, Cozma în judeţul Mureş, Timişoara şi Vizejdia în judeţul Timiş, precum şi la Vîrşeţ în Banatul sîrbesc.

Peștera Polovragi sau Peștera lui Zamolxis și blestemul aurului

pestera_polovragiPeștera Polovragi sau peștera lui Zamolxe este situată în Oltenia, în județul Gorj, în Munții Parâng și Căpățânii, comuna Polovragi. Denumirea vine de la termenul “polis” care înseamnă cetate în greacă și “vragi”, adică cetatea vracilor, a vrăjitorilor.

În această peșteră se spune că s-au perindat strămoșii noștri, dacii, iar Zamolxis, unicul zeu al dacilor care a locuit aici,  ar fi folosit peștera pentru a putea ajunge la cetatea dacică Sarmizegetusa, prin niște tuneluri secrete, subterane. Speologii confirmă faptul că în urmă cu 2000 de ani, dacii au trecut prin aceste locuri.

Pustnicii daci, care trăiau aici, foloseau o plantă miraculoasă, denumită “polovraga” sau “polvraga”, găsită în această zonă, cu ajutorul căreia vindecau orice boli. De la această plantă se trage și denumirea acestor locuri de legendă. Aici, la peștera Polovraga, se spune că dacii au ascuns comori de aur neprețuite, pe care încă nu le-a descoperit nimeni.  Faptul că nu au fost găsite nu e întâmplător pentru că, spune legenda, Zamolxis ar fi rostit un blestem, denumit “blestemul aurului”, pentru toți lacomii care vor să-i fure comoara. Acest blestem spune că vor rămâne pe veci în întunericul peșterii cei ce vin cu gând rău și cei care vor să caute comoara. Și într-adevăr, au fost căutători de comori care au avut parte de morți neașteptate. Dar asta nu i-a oprit pe oamenii care vin zilnic aici în speranța de a găsi comoara ascunsă.

O altă legendă spune că în această peșteră există un portal care se deschide o singură dată pe an, și că portalul duce spre alta lumi, în noaptea de Înviere. Cei ce trec prin portal pot rămâne pe lumea cealaltă, pe vecie. Locul unde se află portalul este o prăpastie adâncă, peste care nu poți trece în mod normal, însă în noaptea de Paște, peste prăpastie se lasă un nor de ceață și fum și se formează o punte care duce în altă dimensiune.

Pe stalactitele din peșteră (stalactită – coloană calcaroasă de formă conică, fixată de tavanul peșterilor și al galeriilor subterane și formată prin scurgerea de apă cu conținut bogat de carbonat de calciu) se preling picături despre care legendele spun că sunt lacrimile lui Zamolxis, care și acum plânge pentru poporul dac, asupra căruia s-au abătut atâtea necazuri de la cuceririle romanilor încoace.

Peștera este caldă, având temperatura de 9°C și umedă (90% umiditate medie). Apa care curge prin peșteră își schimbă culoarea dinspre izvor spre vărsare, în funcție de impuritățile pe care le întâlnește în cale, diferite porțiuni căpătând anumite denumiri, în funcție de culoare: “Bolta însângerată”, “Camera Albă”, “Sala Divină”.

Poate fi văzut aici și cuptorul dacic, unde vracii și călugării preparau planta pentru leacuri, dar au fost descoperite și urme care dovedesc faptul că a fost prelucrat aur.

Se poate observa destul de clar și desenul înspăimântător fpcut de un călugăr cale a locuit aici – călugărul Pahomie, care a desenat “moartea cu coasa”, în urmă cu câteva sute de ani.

 Galeria se poate vizite pe o distanță de aproape 900 m (din 10,3 km cât are peștera), poarta turistică fiind avalul (aval – în josul apei; în direcția cursului; spre vărsare). În timpul acestei vizite, turiștii se încarcă cu energie datorită oxigenului eliminat de ape, iar în preajma “Scaunului lui Zamolze”, lucruri stranii se petrec, deoarece turiștii simt furnicături pe mâini, iar detectoarele de bio-curenți simt prezența unei ființe vii, chiar dacă nu e nimic vizibil. Unii susțin că Zamolxe ar mai trăi încă în acele locuri.

Bibliografie:

1. Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

2. Alexandru Busuioceanu, Zamolxis, editura Dacica, 2009.

3. Nicolae Minulescu, Dacia – țara zeilor, editura Zamolxis, Cluj Napoca, 2009.

4. Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

5. Nicolaescu, Corina, Arta metalelor prețioase în România, Editura Meridiane, București, 1973

6. Burda, Ştefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

7. Dr. Ion Berbeleac, Zăcăminte de aur, București, editura Tehnică, 1985.

pietre_pretioase_semipretioase

Calitățile pietrelor prețioase și semiprețioase

Omul, de când e pe pământ, a fost fascinat de pietrele prețioase, și asta nu doar pentru că erau, ca în zilele noastre, un simbol al bunăstării și al puterii, ci datorită calităților pe care le găseau în ele – frumusețea, puterile lor, capacitatea de a întări  virtuțile etc.

Pentru ca o piatră să fie considerată prețioasă sau semiprețioasă, ea trebuie să se diferențieze de celelalte minerale prin raritate, duritate și transparență.

Atât pietrele preţioase, cât şi metalele nobile îşi au originea legată (ca a tuturor mineralelor cunoscute în natură), de procese geologice complexe petrecute în scoarţa terestră cu zeci şi chiar sute de milioane de ani în urmă.

Mineralele preţioase se deosebesc de cele obişnuite prin greutatea specifică, în general mare.

Greutatea pietrelor preţioase se măsoară în carate, un carat fiind egal cu circa 200 miligrame de mineral (carat metric). Denumirea de “carat” provine de la faptul că, în Antichitate şi în Evul Mediu, la cântărirea pietrelor preţioase se foloseau seminţe de roşcov (Ceratonia siliqua), o sămânţă cântărind aproximativ 197 miligrame.

Mai târziu, la începutul secolului XX, s-a stabilit pe plan internațional un standard metric de 0,2 grame. Astfel, 1 carat = 0,2 g.

Pietrele preţioase şi semipreţioase se zgârie destul de greu, dar, dacă sunt lovite puternic, se pot sparge cu uşurinţă.

Prin duritate (cea mai importantă calitate a pietrelor preţioase) se înţelege rezistenţa opusă de piatră atunci când e zgâriată cu un obiect ascuţit, dur. A nu se face însă confuzia între duritate şi tenacitate, prin tenacitate înţelegându-se rezistenţa la apăsare cu o suprafaţă plană, sau rezistenţa la lovire.

Cea de-a doua calitate importantă a gemelor, care impreionează pe oricine, este strălucirea, luciul sau sclipirea. Această însuşire face ca pietrele preţioase să fie atât de dorite, mai ales de femei.

Deoarece în trecut, în special cei aflaţi la putere reuşeau să achiziţioneze preţioasele pietre, acestea erau asociate cu sângele regal. Astfel, în trecutul îndepărtat, pietrele apar montate pe: coroane, săbii, tronuri, însemne ale puterii, semnificând forţa sau protecţia.

Culorile pietrelor prețioase și semiprețioase

Atunci când achiziţionăm o bijuterie, de regulă are şi o piatră preţioasă sau semipreţioasă (sau chiar mai multe). Nu toţi suntem specialişti în domeniu, dar, dacă ştim ce culoare are piatra, ne putem da seama, cu uşurinţă, ce fel de piatră este:

  • incoloră – diamantul, safirul alb, zirconul şi cuarţul hielin;
  • albă – opalul, adularul, calcedonia;
  • roz – turmalina, berilul şi cuarţul roz;
  • galbenă – topazul, safirul galben, ambra şi citrinul;
  • galben – verzui – turmalina şi peridotul;
  • roşu – rubinul şi opalul de foc;
  • violet  – ametistul şi safirul violet;
  • verde deschis – jadul, turcoaza, smaraldul, amazonitul, crisopazul;
  • verde închis – safir verde, malahitul şi smaraldul cu nuanţe închise;
  • brun – roşu – cornalina şi aventurina;
  • albastru deschis – lapis – lazuli, safirul;
  • albastru închis – agatul;
  • negru – onixul, cuarţul afumat şi japsul;
  • negru metalic – hematitele şi marcasitele.

Pietrele prețioase

Cele patru pietre prețioase sunt: diamantul, smaraldul, safirul și rubinul.

claritate - diamantDiamantul  este considerat a fi regele pietrelor prețioase.

Denumirea de “diamant” vine din limba greacă, de la “adamas” şi înseamnă “de neînvins, indistructibil”.

El are un grad de refracție foarte ridicat, strălucind în toate culorile curcubeului.

Datorită faptului că diamantul are în compoziţie un singur element – carbonul, este cea mai preţioasă piatră; este, aşadar, doar un cărbune cristalizat.

Forma inedită a acestui cristal, alături de transparența sa au făcut ca valoarea lui să fie mereu ridicată. Dar nu numai forma face ca diamantul să fie cel mai prețios și mai dorit dintre geme, ci și faptul că are cea mai mare duritatee – 10, pe scara durității, denumită scara Mohs.

Pentru a recunoaşte un diamant, trebuie să zgâriem piatra cu un obiect ascuţit şi tăios. Dacă rămâne urmă, cu siguranţă nu este diamant sau briliant.

Tăierea diamantelor e o operație foarte delicată. Prima operație este clivajul (o formă aparte de spărtură), adică desfacerea mecanică a lamelor ce compun cristalul natural al diamantului. Apoi, diamantul brut este frecat cu un diamant clivat. Urmează apoi tăierea fețelor și lustruitul, care necesită multă îndemânare.

Briliantul este un diamant asupra căruia a fost aplicată tăietura care poartă acelaşi nume, adică “tăietura în briliant”.  Acest tip de tăiere a diamantului a apărut în secolul XV şi se datorează lui Peruzzi din Veneţia şi lui Ludovic von Berquem din Brouges. Mai există şi varianta cum că acest tip de tăietură ar fi fost inventat de cardinalul Mazarin.

Diamantul se taie în briliant când are toate fețele lustruite pe toate părțile. Se mai poate tăia în rază, tablete, picătură  și piramidă. Dacă piatra chiar e briliant, se poate verifica cu o lupă.

Un  procedeu de verificare a diamantului ar fi să încercaţi să tăiaţi cu diamantul o bucată mică de sticlă. Numai diamantul o poate tăia, celelalte pot, cel mult, să zgârie sticla.

Pe piarta perfect curăţată, lăsăm să cadă o picătură mică de apă.  Dacă este briliant, picătura rămâne perfect rotundă. Dacă nu, picătura se lăţeşte pe loc.

Dacă stă ziua la soare, diamantul devine fosforescent în întuneric. Iar dacă este frecat în întuneric cu o bucată de postav (țesătură de lână groasă), acesta luminează.

Briliantul are două părţi: una superioară, numită coroană sau tabulă, care are 32 de faţete, şi partea inferioară, numită chiuloasă, cu 24 de faţete. Strălucirea diamantelor se datorează descompunerii razelor de lumină, care trec prin feţe şi se refractă de trei ori. În cazul briliantelor, reflexia radiaţiei solare este totală, ceea ce le dă un luciu metalic.

Mai nou, există o tăietură în briliant care are 72 de faţete, iar razele se reflectă în opt puncte, ceea ce amplifică scânteierea lor.

Însă nu toate diamantele ajung briliante. Unele nu pot fi tăiate astfel din cauză că sunt mici, imperfecte, sau au o culoare închisă.

Pe lângă tăierea în briliant a diamantelor, mai există şi alte forme de şlefuire sau tăiere a lor, iar cele mai comune sunt:

  • Round, briliant sau forma rotundă
  • Emerald sau smarald (numele vine de la faptul că acest tip de tăietură este folosit cel mai mult pentru smaralde)
  • Baguette sau baghetă
  • Marquise  sau marchiz (cu formă de suveică)
  • Oval
  • Straight Trilliant sau triunghi drept
  • Curved Trilliant sau triunghi curbat
  • Heart sau inimă
  • Radiant
  • Cushion
  • Pear sau pară
  • Princess (formă pătrată)

SmaraldSmaraldul este supranumit “regele pietrelor preţioase”, fiind utilizat pentru bijuterii, amulete şi obiecte religioase, încă de la începuturile istoriei. Culoarea smaraldului e verde smarald (culoare acceptată prin definiţie ca fiind o nuanţă de verde), fiind transparent, translucid sau opac. El este menţionat şi în Biblie, ca fiind una dintre pietrele apostolice (Sf. Toma).

Pe o scară a valorilor privind pietrele preţioase, smaraldul ar fi, alături de safir, pe locul doi, după briliant.

Putem recunoaşte un smarald, așadar, în primul rând după culoare. Smaraldul e o piatră diafană, de culoare verde-cristalin, verde-albăstrui sau verde închis.

Ca substanţă, smaraldul e o varietate de beril, un silicat de aluminiu, şi cuprin de beriliu, oxid de fier şi crom. Este cel mai fin cristal din familia beriliului. Pe scara durităţii, are poziţia 7,5.

Mulţi numesc această piatră “smaragd”, cuvânt care are la bază  grecescul smaragdos, ce vine din latinescul smaragdus.  Acesta din urmă e o variantă a cuvantului maragdos, de origine semitică, ce corespunde, la rândul lui, cuvântului de origine ebraică bareqet, care înseamna “strălucire”.

Aşadar, o a doua condiţie ca o piatră de culoare verde să fie un smarald autentic, şi nu un fals, este strălucirea acesteia. Strălucirea este, de fapt, proprietatea de a reflecta lumina. Smaraldul reflectă lumina ca nişte steluţe care uneori apar ca raze colorate (denumite în limbaj de bijutier schiller).

Efectele tămăduitoare pe care le are smaraldul asupra celui care îl poartă sunt cunoscute din antichitate. Astfel, se spune că smaraldul întăreşte memoria, tratează arsurile stomacale şi ulcerele gastrice; mai e folosit şi în tratamentul bolilor de ochi, de inimă, sau ale vezicii biliare.

Smarald a fost descoperit în mormintele faraonilor egipteni şi excavat de la Pompei şi Herculanum. Cele mai vechi mine de smarald, şi singurele pentru mult timp, se află în Egiptul de Sus.  Minele Cleopatrei au fost exploatate prima dată în Antichitate de egipteni, apoi de greci, romani, arabi şi turci.

Cele mai frumoase smaralde sunt păstrate în tezaurul din Istambul, la Palatul Topkapî şi în tezaurul fostului şah al Iranului.

De obicei, smaraldul este montat în bijuterii din aur, ca piatră cantrală, solitară.

recunosti safirSafirul, asemeni aurului,  este un simbol al bogăţiei.

În trecut, majoritatea pietrelor albastre erau considerate safir. Oamenii au fost fascinaţi de safir dintotdeauna, datorită frumuseţii şi proprietăţilor lui.

Safirul era considerat capabil să împiedice stârnirea certurilor, să înlăture durerile şi să aducă putere, faimă şi onoare celui care îl purta.

Alături de amerist, în Evul Mediu, safirul era denumit “piatră episcopală”. El reprezenta raiul şi cele mai înalte valori.

Culoarea safirului mai poate fi, pe lângă cea albastră, şi verde, galben, violaceu, incolor (leucosafir), portocaliu sau roz – portocaliu (pad – paradscha). Safirul lasă urmă albă.

Cuvântul “safir” provine din latină, de la sappirus şi înseamnă “cel mai frumos”.

Așadar, putem recunoaşte un safir, în primul rând după culoare: e o piatră albăstruie, transparentă, cu nuanţe închise sau deschise. De fapt, termenul de safir este atribuit pietrei de corindon – varietatea albastră, care este şi cea mai cunoscută varietate a safirului.  Albastrul se datorează conţinutului mare de fier şi titan.

Corindonul este un mineral aflat pe scara durităţii, sau scara lui Mohs, pe poziţia 9,  ocupând locul doi după diamant, deoarece mineralul Moissanit , cu duritate 9,25 (foarte rar întâlnit în natură) nu este luat în considerare. Abia în secolul al XIX-lea s-a descoperit că safirul şi rubinul sunt varietăţi ale corindonului.

rubinRubinul este piatra pasiunii, simbolul sângelui şi  al vieţii.

Este o piatră transparentă, aflându-se, pe scara durităţii ( denumită şi “scara lui Mohs”), pe poziţia 9, după diamant, care e pe 10.

Putem recunoaşte un rubin, în primul rând, după culoare. Datorită culorilor variate, el are un nume pentru fiecare. Astfel, rubinul, a cărui culoare roşie are o tentă de galben, se numeşte spinel. Rubinul oriental, care este, de fapt, safirul roşu, şi are o nuanţă de roşu – violet. Mai este şi rubinul care are o culoare de roşu domol, nu aprins, şi care e numeşte balais.

Ca şi în cazul diamantului şi a altor pietre preţioase dure, rubinul mai poate fi verificat încercând să-l zgâriem cu o altă piatră. Dacă se zgârie uşor, înseamnă că nu e autentic.

Rubinul prezintă un fenomen: mătasea, sau seta, care constă în reflexe argintii (cauzate de incluziuni ale maselor fibroase ale rutilului  – bioxidul de titan).

Mai putem recunoaşte rubinul dacă privim piatra prin transparenţă.  Se observă nişte steluţe luminoase, care se deplasează în timp ce rotim nestemata. Această proprietate se numeşte asterism şi se datorează existenţei unor alte minerale sub formă de fibră, îndreptate în toate direcţiile.

Pietre semiprețioase

topazTopazul este una dintre cele mai frumoase şi mai apreciate pietre, aflându-se, pe scara durităţii (denumită şi “scara lui Mohs”) pe poziţia 8 – o poziţie înaltă. Este o gemă transparentă şi, de obicei, conţine incluziuni care pot fi cu două faze în formă de lacrimă (conţin o bulă de gaz şi lichid) sau cu trei faze (formate din gaze, lichid şi cristale mici la un loc).

Denumirea provine din sanscrita, ”tapas” Însemnând foc, sau de la numele insulei Topazos din Marea Roșie.

Culorile topazului sunt deschise şi sunt date de impurităţi / agenţi coloranţi pe care le conţine. Cele mai des întâlnite culori sunt galben, maro – galben, maro – portocaliu, roz – maroniu, roşu deschis până la mediu, albastru şi incolor. Datorită faptului că topazul nu are o culoare foarte vie, la şlefuire se folosesc tăieturi în trepte sau în foarfece, pentru a evidenţia strălucirea puternică a pietrei.

ametistAmetistul este considerat a fi cea mai frumoasă dintre varietățile de cuarț și a fost cunoscut în vechime de egiptenii antici, de romani și etrusci.

Cuvântul provine de la grecescul amethystos, care se traduce “împotriva beției”. Asta deoarece, potrivit credinței din Evul Mediu, cei care beau din cupe de ametist, nu se îmbătau. Era denumit “piatra episcopală”, dar totodată era un simbol al dragostei carnale.

Culoarea acestei pietre este violet deschis până la închis, sau roșu – violet, fiind transparent și translucid și având un luciu sticlos. Rocile – gazdă ale ametistului sunt cele metamorfice, filoane hidrotermale și aluviuni.

Adesea, ametistele au fost montate în bijuterii de coroană, precum sceptrul Ecaterinei cea Mare sau sceptrul coroanei imperiale britanice. În tezaurul Vaticanului este păstrat inelul cu ametist al Papei.

Ametistul trebuie ferit de lumină puternică, deoarece, ca toate pietrele de culori deschise, își poate pierde culoarea.

Se credea că cel care poartă la el ametist este ferit de vrăji și de magie neagră. De asemenea, el întărește voința, echilibrează metabolismul, tratează insomniile și nevralgiile.

GranatGranatul face concurență rubinului, datorită strălucirii și formei sale deosebite. Această piatră are sclipiri ca de scânteie, atât la lumină naturală, cât și la lumină artificială.

Denumirea de ”granat” e folosită pentru pentru a numi un grup de peste zece pietre diferite, însă cu o structură asemănătoare. Piatra reprezentativă este de culoare roșie, intensă, dar granatul mai poate fi și oranj, galben sau chiar verde închis sau pal.

În vechime, granatul, spinelul și rubinul, toate de culoare roșie, erau cunoscute sub denumirea de carboniculus, adică „cărbune arzător” și aveau aceeași valoare. Mai apoi s-a descoperit faptul că spinelul nu se încadra în această familie, calitățile sale fiind mai puțin apreciate, însă granatul, chiar dacă acum are o valoare mai mică decât rubinul, poate fi alăturat de acesta, datorită calităților deosebite.

Pe lângă forma și strălucirea deosebită, granatul mai are două calități esențiale: duritatea și adaptabilitatea.

La începutul erei romane, granatul era foarte căutat pentru calitățile sale protectoare, dar și pentru forma sa naturală, nu prelucrată, de grăunte.

Granatul a cunoscut cea mai mare popularitate în secolul XX, când a devenit celebru odată cu descoperirea neașteptată a noilor culori, și mai ales a celei oranj.

Preferatul bijutierilor este granatul roșu, alături de cel portocaliu.

Este cunoscut ca fiind piatra care leagă prietenii, sporind devotamentul și fidelitatea. Atunci când cineva oferea în dar o bijuterie cu granat roșu, semnifica o declarație de dragoste.

acvamarinAcvamarinul este una dintre cele mai cunoscute geme, fiind foarte apreciată în Evul Mediu. Culoarea ei este albastru – deschis, până la închis, sau verde – albăstrui. Acvamarinul este transparent, translucid şi lasă urmă albă. Se montează în bijuterii din aur și argint.

Rocile – gazdă ale acvamarinului sunt pegmatitele (roci magmatice în care mineralele sunt bine cristalizate și cu structură specifică) şi se mai poate găsi în aluviuni. Cele mai renumite depozite de acvamarin se găsesc în Brazilia, mai ales în pegmatitele din Minas Gerias, Diamantina şi Rio Doce. Se mai găsesc depozite importante de acvamarin și în Rusia, Ucraina, Zimbabwe, Tanzania, Mozambic, Africa de Sud, Sri Lanka, India, China, Australia și Pakistan.

După astrologii medievali, acvamarinul avea puterea de a calma apele mării, de a garanta loialitatea, prietenia şi dreptatea, dar şi de a alunga răul şi nenorocirile care se abăteau asupra celui care îl purta.

Cei protejați de acvamarin sunt persoanele născute în zodia Pești.

Despre acvamarin se spune că întărește inima, vindecă bolile de plămâni, de piele și de natură nervoasă.

Numele de acvamarin a fost utilizat prima oară de către Boëtius de Boodt. Această gemă, de multe ori formează cristale de dimensiuni mari, care, de obicei au propria lor denumire și istorie. Ar merita menționate aici cristalul Marambaia de 110,5 kg, descoperit în Mina Gerais, Brazilia. S-a mai descoperit și în Rusia un cristal de acvamarin de 82 kg, în 1796, în munții Transbaikal.

opalOpalul a fost folosit întâi pentru confecţionarea uneltelor, şi  abia mai târziu pentru obiecte decorative şi în bijuterii din aur sau argint. Atât asirienii, cât şi babilonienii şi romanii spuneau că opalul alungă ghinionul şi spiritele rele.

Culorile opalului pot fi: brun, negru-brun (denumit şi opal comun), galben-brun, roşu – brun (numit şi “opal-de-carne”), galben-verzui, incolor, alb, roşu-portocaliu, albăstrui, cu irizaţii; mai sunt şi diferite texturi cu forme masive, sferice sau în benzi (lemn opalizat). Culoarea opalului păleşte dacă piatra pierde apa absorbită (hidrofan), produsă câteodată de incluziuni ale altor minerale. Opalul este sticlos şi sidefos. Urma lăsată de opal poate fi albă, maronie sau galbenă.

Peste tot în lume se găseşte opal. Opal comun sau lemn opalizat se găsesc în India, Mongolia, Irak, Indonezia, Siria şi Australia şi multe alte ţări. Mexicul are peste 150 de locaţii de unde se exploatează opal nobil roşu, albăstrui, verzui şi chiar negru şi opal de foc. Opalul nobil este alb, având un fantastic joc de culori (albastru, verde şi roşu).

TurcoazLa noi, turcoazul se mai numește și peruzea, cuvânt care vine din limba turcă. Este o piatră albastră ca cerul și opacă, fiind foarte iubită în Orientul Apropiat. În Evul Mediu, turcoazele erau folosite, pe lângă bijuterii, și la ornarea armelor și a cailor. În vechile credințe ale popoarelor orientale, turcoazul poseda puteri magice.
Turcoazele sunt ușor de prelucrat, având o duritate scăzută. Formula chimică a turcoazului este: fosfat bazic hidratat de cupru și aluminiu. Culoarea albastră este dată de cupru, iar dacă în compoziție se mai adaugă şi fier, culoarea lor bate înspre verde.

Se spune că cei care poartă această piatră nu au așa poftă de mâncare (deci, e bun pentru slăbit), are proprietăți de dezintoxicare și accelerează regenerarea țesuturilor, revitalizând organismul. De asemenea, ajută în cazul infertilității și al impotenței.
Turcoazul acționează și asupra dezvoltării conștiinței superioare; echilibrează capacitatea de exprimare, da hotărâre, siguranța de sine și apără împotriva magiei negre. De asemenea, se mai spune că îi aduce noroc celui care îl poartă.

onyxOnixul este o varietate a calcedoniei care, la rândul ei, este un mineral, o varietate de cuarț. Onixul poate fi cel mai adesea negru, dar poate fi și alb, fiind dispus în straturi alternative.

Are o duritate destul de mare: 6 – 7 pe scara Mohs (a durității). Poate fi opac sau translucid, având luciu sticlos, mat.

Există mai multe tipuri de onix:

  • Onix negru – complet negru, uneori cu dungi albe, fine
  • Onix alb – complet alb
  • Onix verde de Pakistan – verde cu dungi maro
  • Sardonix – maro sau negru cu dungi sau pete

Onixul negru este piatra semiprețioasă care amplifică seriozitatea, dar și optimismul, scoate adevărul la iveală și este un ajutor de nădejde în situațiile conflictuale.

Îl protejează pe cel care-l poartă, ferindu-l de dușmani, de energii negative și de blesteme. Este, de asemenea, benefic și pentru sănătate.

Onixul negru, purtat ca piatră montată la o bijuterie, onixul negru aduce noroc și fericire, face mai puternice legăturile de prietenie, echilibrează sufletește și emoțional și totodată alungă gândurile negre.

zirconZirconul

Numele provine din cuvântul arab zaragoon, care înseamnă stacojiu, sau de culoarea aurului. Zirconul incolor are o strălucire ca a diamantului, şi, deseori este folosit ca un înlocuitor al acestuia, deoarece foarte mulţi oameni nu-şi pot permite pietre preţioase veritabile.

Despre zircon s-ar putea spune că nu este apreciat la adevărata lui valoare de către bijutieri. Deşi are o duritate destul de mare pe scara Mohs: de la 6,5 la 7,5,  luciu adamantin, adică de diamant, birefringență puternică şi culori foarte atrăgătoare, preţul lui este destul de mic în comparaţie cu alte pietre prețioase sau semiprețioase, care au calități foarte asemănătoare.

Recunoaștem zirconul, în primul rând, după transparența strălucitoare a pietrei, şi apoi după culoare. Zirconul natural poate avea culorile maro-gri, până la maro-roșu, iar cea mai populară culoare este maro-auriu. Zirconul transparent este destul de rar. Are o strălucire atât de puternică încât, montat pe bijuterii, deseori poate fi confundat cu diamantul.

Zirconul este cel mai vechi mineral cunoscut de om și cel mai frecvent mineral din scoarța pământului. El protejează nativii din zodia Săgetătorului, spunându-se, despre cei care poartă bijuterii cu zircon, că vor cunoaşte pacea interioară, înţelepciunea, onoarea, aducându-le noroc şi bogăţie. În Evul Mediu, zirconul era considerat a fi piatra înţelepciunii. De asemenea, se credea ca zirconul fereste oamenii de coşmaruri şi spirite rele.

spinelSpinelul

Numele de spinel provine din latină, de la “spina”, care înseamnă ţeapă, ghimpe, spin, care este, de fapt, forma cristalului.

Iniţial, toate pietrele roşiatice, cum e şi spinelul, se numeau carbunculi. Spinelul se mai confunda cu rubinul, fiind foarte popular şi prezent în bijuterii vechi, precum cele ale coroanei britanice.

Mineralul ia naștere ca produs primar în procesul de cristalizare în rocile magmatice, ca granit, și roci bazice ca pegmatit sau sienit.

În rocile sedimentare, zirconul, datorită durității mari, rezistă proceselor de eroziune și transport.

Turmalina-Roz-1Turmalina

Cuvântul “turmalină” vine din singaleză (Sri Lanka), de la turmali – care atrage cenuşa.

Turmalina a fost adusă în Europa în 1703, de marinarii olandezi, din Sri Lanka. Datorită proprietăţilor ei electrice, turmalina a fost adesea utilizată pentru transferul de energie. Deoarece se spunea că poate stimula calităţile artistice, turmalina a devenit o piatră spirituală.

Culoarea turmalinei poate fi: roz (rubelit), incolor (acroit), albastru (indigolit, dravit, cshurl), verde (uvit, dravit, verdelit), galben (elbait sau turmalină bogată în magneziu), negru (uvit, schorl, buergerit), brun, sau multicolor (liddiocoatit, elbait).

Din trecut se ştie că turmalina îmbunătăţeşte memoria şi îi dă energie celui care o poartă.

Turmalina se curăţă doar cu apă şi săpun. Nu este indicată curăţarea cu abur sau cu ultrasunete. Se descarcă energetic în apă şi se reîncarcă în scurt timp la soare.

Jad,_piatra_astrologieJadul

Piatră semipreţioasă, compusă din silicat natural de aluminiu, calciu şi magneziu, de culoare albă-verzuie pâna la verde închis cu luciu sticlos, jadul este o piatră a liniştii şi păcii interioare.

Jadul este denumirea generică dată familiei de pietre dure între care predomină jadenita  (translucidă, de culoare alb-verzuie sau verde-cenuşie) şi nefrita (în nuanţe de verde, uneori roşie sau galbenă, strălucitoare)  – de fapt, numai acesta este adevăratul jad adus în China din Siberia, India, Turchestan sau Birmania.

Despre jad se spune că apără nativii din Berbec, Taur, Gemeni, Leu, Fecioară, Balanţă, Capricorn şi Peşti. Se mai spune că are un puternic rol curativ, benefic pentru inimă, rinichi, plămâni  şi sistemul nervos.

În prezent, jadul este utilizat şi la bijuterii, fiind montat pe bijuterii, în special pe cele din aur.

perlaPerla este o piatră organică, fiind produsul unor moluște care trăiesc în apele mărilor sau oceanelor dar și în apele dulci. Este menționată existența lor din antichitate; în anul 2206 î.Hr. ca făcând parte din tributul plătit regelui Yu din China antică.

La noi în țară este numit și mărgăritar, denumire ce provine din limba latină unde “margarita” simbolizează persoana iubită. Este denumită și piatra iubirii.

Perlele cele mai valoroase și mai frumoase sunt cele cu forma perfect sferică și netedă. Valoarea lor este la fel de mare ca și a pietrelor prețioase deoarece se găsesc foarte rar în natură, de unde vine și zicala “rar precum o perlă”.

Astăzi există o întreagă industrie care cultivă perlele în ferme de stridii; Japonia și China fiind mari producători pe plan mondial. Aceste perle se numesc “perle de cultură”. Se folosesc și în industria farmaceutică datorită proprietăților benefice pentru organism.

Se spune că persoanele care poartă această piatră organică prețioasă vor fi mai iubiți și mai înțelepți. Este piatra prețioasă atribuită zodiei Gemenilor în horoscopul european.

chihlimbar Chihlimbarul este un fel de rășină aromatică solidificată, întărită; e o fosilă translucidă sau aproape transparentă, a cărei culoare care variază de la un galben deschis pînă la cărămiziu și cafeniu. Mai poartă şi denumirea de ambră și succin, iar în trecut era numit “aurul nordului”, fiind foarte preţuit. Răşina provine de la nişte pini care au existat în urmă cu mai bine de 50 de milioane de ani.

Chihlimbarul poate avea culoare galbenă (acesta e cel mai scump şi mai preţuit), verde (greu de găsit), violet (foarte rer şi nu prea se găseşte pe piaţă), mai poate fi alb (denumit şi “ambră de oase”), negru (e de colecţie şi nu se găseşte pe piaţă) sau de culoarea coniacului (de la maro – auriu la brun – roşcat).

Cum se curăță și se întrețin pietrele prețioase și semiprețioase

În cazul pietrelor prețioase și semiprețioase, curățarea este  simplă. La pietrele transparente (diamante, rubine, cristale, etc), curățarea se face introducând bijuteriile cu pietre în apă caldă și săpun lichid sau detergent de vase. Se țin aproximativ 20 de minute, după care se limpezesc cu apă curată și se șterg bine cu o cârpă moale.

Pietrele opace (precum onix-ul, turcoazul, lapis-lazuli etc) se curăță fără a folosi săpun sau alte produse chimice, din cauză că pot absorbi acele substanțe și își pot pierde din culoare și strălucire. Se șterg doar cu o cârpă umedă, cu apă curată, călduță. La fel și în cazul perlelor.

Se evită expunerea la soare a bijuteriilor cu pietre prețioase sau semiprețioase.

Dacă bijuteriile au pietre, prețioase sau semiprețioase, trebuie să evitați să le spălați cu apă fierbinte, deoarece pietrele se pot dezlipi, în cazul în care au fost lipite de metal. De asemenea, evitați folosirea substanțelor abrazive (care au proprietatea de a roade prin frecare) sau acide.

Bijuteriile cu pietre trebuie ținute departe de căldură excesivă, de razele puternice ale soarelui, deoarece se pot decolora. Evitați aburii și ultrasunetele, precum și șocurile termice.

Bibliografie:

1. Andronici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

2. Galia Maria Gruder, O istorie fascinantă a pietrelor preţioase, Bucureşti, Editura Titronic, 2004.

3. Verena Pagel-Theisen, Diamond Granding ABC, 2001.

4. R.F. Symes, R.R. Harding, Cristale şi pietre preţioase, editura Enciclopedii vizuale,  2005.

5. Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Bucureşti, Editura Ceres, 1993.

6. Crowe, Judith, Ghidul pietrelor preţioase : cum să evaluăm şi să utilizăm pietrele preţioase, de la tăietură şi culoare, la formă şi montură, Bucureşti, editura Enciclopedia RAO, 2007.

7. Gridan, Teofil, Florile de piatră ale Terrei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

8. Mareș, Antonia, Magia pietrelor prețioase, București, Editura Cartea de buzunar.

08 oct. 2014

Despre AUR

By There are no tags 14 comments

AUR SITE

Generalități

Aurul este, poate, cel mai căutat și îndrăgit metal prețios din lume. Din istorie ştim că secole întregi, acest metal nobil s-a folosit ca și mijloc de plată. Valoarea lui nu se pierde în timp; este ca o valoare eternă.
În fiecare epocă, pentru fiecare cultură, aurul a însemnat foarte mult. Națiuni întregi au luptat, au ocupat alte ţări și alte ținuturi pentru a intra în posesia aurului.
Utilizarea aurului datează încă din timpuri preistorice. Aurul a fost cunoscut și de omul primitiv, care a recunoscut în aur o valoare neprețuită, când l-a găsit în albia  râurilor sau pe malul acestora.
Aurul a fost foarte apreciat în civilizațiile antice, de exemplu de egiptenii antici, precum și de către romani.

Aurul era simbol al focului și al soarelui la primii oameni religioși – regele Ra – la egipteni, tunetul și fiul lui Zeus – la greci, semn profund de respect la cretani, axa universului la turco-mongoli; era sursa de viață la africani ș.a.m.d. Idolatrizarea aurului a fost susținută și de scrierile Hindu, precum și de literatura greacă și romană.

Nu s-a schimbat mult din antichitate până în prezent, aurul fiind și acum la putere; este indicele economiei și al bunăstării, precum și simbolul eternității.

Aurul a fost şi va rămâne singura investiţie sigură. De aceea, pe timp de criză, când monedele par a fi fără nici un fel de rădăcină, multă lume investeşte în metalul preţios care nu se va devaloriza niciodată: aurul.

Denumirea aurului

Aurul este un metal nobil al cărui simbol chimic este “Au”, simbol ce derivă din latinescul “Aurum”, si are numărul atomic 79. Este un metal care în stare pură are culoarea galbenă și o strălucire specifică. Are o densitate mare, apropiată cu cea a plumbului.

În engleză, aurul are denumirea gold, în franceză – or, în spaniolă și italiană – oro, în portugheză – ouro, în poloneză – zloto, în rusă – Золото (zoloto), în turcă – altin, în japoneză kin sau kogane, în chineză –  黄金, în arabă  الذهب, în greacă – χρυσό , în ebraică –  זהב,  în suedeză – guld, în daneză –  goud, în norvegiană – gull, în olandeză – goud.

Latinescul aurum, de unde vine cuvântul aur, s-a păstrat numai în nordul Dunării, unde erau minele aurifere. Aromânii folosesc pentru aur, cuvântul malamă, iar istroromânii – zlåto, cuvinte împrumutate din slavă.

Datorită faptului că aurul în stare pură este foarte moale pentru a fi prelucrat în bijuterii, acesta se aliază cu alte metale comune sau nobile, pentru a-și schimba proprietățile  mecanico-fizice.

Caratajul aurului

Majoritatea bijuteriilor din aur sunt marcate, marca arătând titlul aurului, adică puritatea sau caratajul.

Prescurtarea sau simbolul caratului este K sau Kt. Valoarea aurului este dată tocmai de caratajul lui. Astfel, cu cât caratajul aurului este mai mare, cu atât bijuteria este mai valoroasă.

Atunci când se confecționează bijuterii din aur, nu se folosește aur 100% pur, din cauză că ar fi prea moale. Aurul pur este întotdeauna de 24 de carate.  Aurul de 18 carate este acela în care, din 24 de părţi, 18 părţi sunt din aur, şi 6 părţi sunt alte metale. Iar în cazul celui de 14 carate, 10 părţi sunt alte metale, iar 14 părţi sunt aur pur.Se foloște aur aliat cu alte metale. Caratul este cantitatea de aur curat, pur din aliaj, egală cu a 24 – a parte din masa totală.

Aurul “românesc” are în compoziție, în special cupru și argint. De aici și nuanța lui care duce a aur de 24K. Aurul “rusesc” are în compoziție în special cupru, și de aceea are nuanța roșiatică. Aliajul de aur roșu este cunoscut pentru bijuterii din antichitate în carataj de 18K, când era folosit cuprul în proporție de 25%. Sunt foarte multe bijuterii ce se păstrează din acea vreme cu această compoziție. Aurul “alb” de 18K are în compoziție nichel 17,3%, 5,5% zinc şi 2,2% cupru.

Cu siguranță vă va fi de folos să cunoașteți și să descifrați ceea ce este marcat pe bijuteriile dumneavoastră. De aceea vă prezentăm mai jos marcajele utilizate pentru aur și bijuterii din aur:

aur 8k 333 33% aur pur
aur 10k 416 41% aur pur
aur 12k 500 50% aur pur
aur 14k 585 58% aur pur
aur 18k 750 75% aur pur
aur 22k 916 81% aur pur
aur 24k 999 99% aur pur

Cel mai des în zilele noastre se găsesc bijuterii din aur și aur de 14 K și de 18 K. Însă se găsesc pe piață și bijuterii din aur de 8K, 9 K, 10K, 12 K, 20 K, 21 K 22 K sau 24 K. Aurul de 24 K este cel mai pur și cel mai prețuit, deoarece are în compoziție 99% aur.

Caratajele cele mai des întâlnite sunt: 9K – 37,5% aur, 10K – 41,6% aur, 14K – 58,5% aur, 18K – 75% aur și 22K – 90% aur. Această ultimă categorie 22k este de fapt 21,6K dar s-a împământenit ca fiind 22K.

Culoarea și duritatea aurului

În funcție de aliajul care este în compoziție, diferă culoarea și duritatea.

Atunci când se execută obiecte de artă, de bijuterii sau chiar obiecte de uz casnic (cum este vesela), pentru a-i mări rezistenţa, sau pentru a obţine diferite culori şi nuanţe, aurul este aliat cu anumite metale.

Faptul că se folosesc aliaje este util şi în scop economic, micşorându-se cantitatea de aur folosit, şi totodată, fiind mai accesibil ca preţ la produsele finalizate.

În realizarea unor obiecte care necesită o rezistenţă mai ridicată, cum ar fi monedele, vesela şi altele, aurul este aliat cu argintul sau alama.

Pentru obţinerea anumitor culori, mai ales la bijuterii, unde gusturile şi aprecierile diferă de la o persoană la alta (unii preferă aurul galben, alţii pe cel alb, iar alţii aurul roşiatic sau rusesc, cum

i se mai spune, şi chiar diferite combinaţii), se folosesc ca şi aliaje ale aurului diferite metale:

  • argint şi cupru roşu – pentru aurul galben
  • cupru roşu – aur roşcat, sau roşu
  • în anumite proporţii cupru şi argint – aurul roz
  • argint fin – aurul verde
  • nichel, cupru şi zinc – aur gri
  • paladiu – aur paladiat
  • cu o anumită proporţie de argint, nichel, paladiu sau mangan – aur alb.

Așadar, dacă predomină cuprul, culoarea va fi roșiatică; dacă predomină argintul, zincul sau paladiul, culoarea va fi albă. Dacă este în aliaj cu fierul, culoarea poate fi cu tentă albăstruie, iar dacă este în aliaj doar cu argintul culoarea poate fi verzuie. De aici și termenii de aur alb, roșu, verde, albastru.

Valoare aurului este dată, oricum, doar de concentrația de aur existentă în aliaj, astfel încât aurul de un anumit carataj are aceeași valoare, indiferent de ce metal aliat are în compoziție.

Cum se formează aurul

Aurul se acumulează în magmele granitice, în filioane fierbinţi de cuarţ, şi împreună cu alte combinaţii sulfuroase, în special a fierului, arsenicului, zincului, plumbului şi argintului, se cristalizează la temperaturi relativ joase, de circa 150-200 de grade.

Aşa se formează marile depozite aurifere. Prin dezagregarea granitelor şi a filioanelor de cuarţ, aurul ajunge în zăcămintele aluvionare şi, graţie stabilităţii şi greutăţii sale specifice, se adună în strate inferioare de nisip. Soluţiile apoase care circulă prin straturile scoarţei pământesti aproape că nu-l influenţează.

în zăcăminte, aurul se găseşte sub formă nativă (metal liber), şi rareori sub formă de combinaţii cu telurul (un element chimic, un semi-metal ce poate fi găsit în minereurile de aur ale Transilvaniei, unde este găsit în compuși ca telururi de aur, argint, mercur, nichel, cupru, bismut, platină, etc.); îl găsim într-o varietate impresionantă de forme ce încântă ochii căutătorilor de aur, creând o pasiune pentru descoperirea lui, greu de descris .

Se găseşte în cuiburi şi vinişoare de aur, sub formă de foiţe, firişoare, plăci, cristale octaedrice, graunţi mici până la 3-4 mm, impregnaţii în cuarţ (aur bătut), grăunţi disiminaţi în rocă, agregate de cristale (care uneori iau forma crenguţelor de brad), granule asociate cu pirita, blenda, galena, cuarţul, calcite şi rodocrozitul.

Datorită faptului că aurul se găseşte în natură sub formă nativă, se consideră că a fost primul metal cunoscut de oameni, acum 17 000 de ani.

Proprietățile aurului

Obiectele din aur, dacă sunt păstrate în condiţii normale, pot rezista o veşnicie. S-au găsit piese din aur, perfect păstrate, confecţionate în urmă cu şapte mii de ani.

Acest lucru se datorează proprietăţii acestui metal nobil de a nu se oxida în aer şi apă. De asemenea, el este rezistent la diferite influenţe chimice şi nu se modifică sub acţiunea acizilor. Astfel, aurul îşi păstrează în permanenţă culoarea şi strălucirea de la început.

Aurul se dizolvă însă în “apă regală”, un amestec de acid clorhidric şi acid azotic concentrat, şi în soluţiile alcaline de kaliu cianhidric sau natriu.

O altă calitate a acestui metal preţios este maleabilitatea şi plasticitatea. Este ciudat cum aurul are o duritate destul de redusă, însă temperatura lui de topire este foarte înaltă (1063 ° C).

Aurul poate fi întins în foi subțiri la temperatură inferioară aceleia de topire. Având aceste calităţi, ca să vă faceţi o idee, dintr-un lingou de aur de 31,1 g se poate face o foiţă cu suprafaţa de 4 m², şi o sârmă de 100 km.

Aurul este un foarte bun conductor de electricitate, dar şi de căldură. De asemenea, aurul reflectă excelent razele de lumină, atât în zona spectrului vizibil, cât şi razele infraroşii. De aceea, el este folosit în cosmonautică, pentru protecţia împotriva radiaţiei termice. Cu aur se acoperă sticlele de la căştile cosmonauţilor şi hublourile staţiilor cosmice.

Cum se curăță bijuteriile din aur

Bijuteriile din aur, dacă sunt păstrate în condiții normale, își pot păstra exact forma, dar și strălucirea pe care au avut-o când au fost create, pentru mii de ani. Iar dacă mai știm și cum să le curățăm,  vor arăta ca și cum ar fi noi, tot timpul.

Purtându-le zilnic, bijuteriile, mai ales cele cu pietre, își pot estompa, ușor, strălucirea, din cauza prafului sau a impurităților. Să le curățăm noi singuri, acasă, nu e greu deloc, dacă știm cum să o facem.

Bijuteriile din aur se curăță astfel: amestecăm într-un vas săpun lichid, detergent de vase sau bicarbonat cu apă fierbinte, după care introducem bijuteriile de aur acolo, lăsându-le timp de 15, 20 de minute. Apoi le scoatem, le limpezim cu apă curată și le ștergem ușor cu o cârpă moale sau, și mai bine, cu o bucată de piele de căprioară (se pate găsi și în supermarket-uri). În cazul în care alegem soluția cu bicarbonat, se pune o lingură de bicarbonat în jumătate de litru de apă fierbinte.

De asemenea, bijuteriile din aur se mai pot curăța simplu,ștergându-le cu o cârpă moale, îmbibată cu spirt (sau alcool medicinal).

În cazul aurului, cel mai mare dușman e clorul. Așadar, atunci când ne punem să facem curățenie, cel mai bine e să ne scoatem bijuteriile. De asemenea, că tot vine vara, arunci când mergem la piscină este indicat să ne scoatem bijuteriile din aur, deoarece apa din piscină poate conține o anumită cantitate de clor.

Bijuteriile din aur trebuie păstrate separat de cele din argint, pentru că aurul, dacă stă mult lângă argint sau cupru, își pierde puțin din duritate.

Este recomandat ca bijuteriile să se păstreze separat, în cutii, fără a avea contact una cu cealaltă, ca să nu se zgârie. Aurul nu trebuie depozitat în aceeași cutie cu argintul sau alte bijuterii, din alte metale. Cutia în care păstrați bijuteriile trebuie să fie cât se poate de etanșe și căptușite, iar în cazul argintului, trebuie evitate cutiile din lemn. Bijuteriile mai pot fi depozitate și în săculeți din material textil (bumbac, catifea sau mătase), însă tot separat.

Întrebuințările/utilizările aurului

Cea mai mare parte a bijuteriilor din întreaga lume a fost încă din Antichitate și este și în zilele noastre tot din aur.

Așadar, principala întrebuințara a aurului a fost și este confecționarea bijuteriilor. Aurul se pretează la toate tipurile de bijuterii: cercei, brățări, inele, lanțuri, pandantive, brățări, medalioane, broșe etc.

Tot aurul este cel preferat și pentru suportul pietrelor prețioase, incolore sau colorate, culoarea caldă a aurului intrând într-o armonie perfectă cu verdele smaraldului, cu roșul rubinului, cu strălucirea diamantului și așa mai departe.

Aurul a făcut față cu brio atât modelelor de bijuterii din trecut, lucrate manual de către bijutieri iscusiți, cât și modelelor moderne, nu atât de sofisticate, dar la fel de frumoase și pline de grație.

Bijuteriile de aur vor trăi atâta timp cât și omul va trăi pe pământ, pentru că între om și prețiosul metal există o conexiune, dincolo de fizic, de lumea materială.

Aurul are o gamă largă de utilizări, pe lângă confecționarea bijuteriilor. El poate fi găsit în calculatoare, în navele cosmice, în echipamentele telefonice şi de comunicații, se folosește în medicină, stomatologie, e utilizat în cosmetică, în confecționarea îmbrăcămintelor, în industria aerospațială (blochează 98% din radiațiile solare), şi în multe şi diverse domenii.

Preţul aurului se datorează rarităţii sale. Tocmai de aceea, în industrie se folosesc cantităţi mici de aur, nefiind un metal care să definească dezvoltarea acesteia. Există o vorbă care spune că “Dacă întreaga suprafaţă a pământului ar fi alcătuită din aur, oamenii s-ar omorî pentru un pumn de argilă.”

În viaţa economică, aurul este o marfă intermediară, dar el serveşte mai ales ca “etalon”. Moneda are ca suport sigur aurul.

Aurul reprezintã unul dintre cele mai preţioase metale din lume, el fiind folosit într-o gamã largã de industrii, printre care electronicã şi medicinã.

Preţiosul metal se foloseste la scarã largã în electronicã: 150 de tone de aur sunt consumate, în fiecare an, în aceasta industrie. Aurul este un excelent conductor de electricitate şi reflectã cãldura, iar aceste calitãţi îl fac incredibil de folositor în electronicã şi telecomunicaţii. Există aur în telefoanele mobile, în calculatoarele de buzunar, în computerele de pe birou, dar şi în echipamente mult mai complexe, precum rachete sau componente ale avioanelor ori rachetelor.

Aurul este folosit în producerea multor echipamente medicale, iar unele combinaţii care conţin aur s-au dovedit deja eficiente în tratarea unor boli precum artrita, reumatismul, inflamaţiile sau chiar cancerul. Sã nu uităm de aurul folosit în stomatologie şi nici de firele de aur folosite în producerea stimulatoarelor cardiace ori implanturilor.

Aurul a fost utilizat în medicină de mii de ani, utilizarea lui în acest domeniu purtând numele de crisoterapie, denumirea venind de la cuvântul grecesc chrysos, care înseamnă aur.

Aurul potabil era folosit ca băutură purificatoare, fiind utilizat sub formă de praf sau fulgi.

Alchimiștii erau convinși că aurul este un panaceu (panaceu – nume dat odinioară unor medicamente despre care se credea că ar putea să vindece orice boală; leac, remediu universal).

Se știe că aurul ajută la menținerea și tratarea afecțiunilor asociate sistemului circulator. Ajută când e vorba de hipertensiune, previne accidentele vasculare, varice,  hemoroizi, infarct miocardic, aritmii, și altele. Artrita reumatoidă este tratată tot cu ajutorul prețiosului metal, începând cu anul 1929, când i-au fost descoperite aurului proprietățile antiinflamatoare de către un doctor francez.

De asemenea, aurul curăță organismul de impurități, fiind un puternic antioxidant (împiedică acțiunea de oxidare).

Aurul întărește sistemul imunitar, ferind organismul de infecții și boli.

Totodată, aurul ajută la refacerea celulelor nervoase la persoanele care au trecut de vârsta tinereții. Astfel, previne scleroza cerebrală sau demența, pierderea memoriei, senilitatea sau celebra boală Alzheimer.

În ultimii ani, aurul a început să fie folosit și în tratamentul cancerului sau HIV.

Și în stomatologie, aurul a fost un aliat de nădejde, fiind folosit pentru proteze dentare, deoarece nu ruginește, este tolerat foarte bine de organism și este maleabil. Mai apoi a fost înlăturat, treptat, când au apărut dinții de porțelan.

Utilizarea aurului în medicină este în continuă dezvoltare, mereu descoperindu-se noi întrebuințări ale acestui metal prețios.

Aurul coloidal se folosește în cercetări aplicate, în medicină, biologie, materiale științifice. Mai e folosit ca anticorpi (anticorp – substanță care se formează în organism spre a neutraliza o infecție) în prezența antigenelor (antigen – substanță care, introdusă în organism, determină apariția anticorpilor) de la suprafața celulelor.

Izotopul 198Au , ce are timp de înjumătățire 2,7 zile, este folosit în tratamentul cancerului sau al altor boli.

În alimentație, aurul poate fi folosit ca E175. Goldwasser sau Goldwater (apa de aur) este un lichior de ierburi care conține praf de aur, e tradițional, polonez, și e produs la Gdansk și Schwabach, Germania. Aurul metalic este inert (inactiv) la acțiunea chimică internă a organismului uman, nu aduce modificări de gust sau alte efecte nutritive și lasă corpul nealterat.

Aurul, sub formă de foițe sau praf, este folosit în produse alimentare, dulciuri sau băuturi, ca element decorativ. Așadar, este comestibil.

Automobilele McLaren folosesc foițe de aur în compartimentul de ardere al motorului, pentru încălzirea fluidului de combustie, la modelul F1.

Aliajele de aur cu paladiu se folosesc ca materiale conducătoare în biologie, sau izolatoare pe materiale plastice sau sticlă, pentru a putea fi scanate cu microscopul electronic.

Aurul e folosit și în arta fotografică, pe post de întăritor al culorilor produse de bromura de argint, la printarea alb-negru, creând tonuri de maron sau albastru, sau mărește stabilitatea culorilor. La printarea cu tonuri sepia, aurul face nuanțele de roșu.

Ceea ce nu ne-am imagina e că aurul se folosește în construcția clădirilor urbanistice moderne, şi s-a folosit de când au apărut zgârie-norii. Gigantele paralelipipede din oțel şi sticlă conțin o anumită cantitate de metal prețios, aur sau argint.

Fațadele acestor clădiri sunt confecționate dintr-o sticlă specială, care din exterior pare a fi colorată şi reflectorizantă, însă, din interior este total transparentă. Un purtător foarte fin, care conține aur sau argint, este încorporat în sticla geamurilor, printr-un proces de evaporare în vid. Cu cât e mai mare cantitatea de aur din purtător, cu atât geamul va fi mai colorat şi reflectorizant, iar lumina care pătrunde în interior este mai puțin strălucitoare şi mai plăcută, iar razele infraroșii sunt reflectate, şi astfel căldura, în timpul verii, nu va mai fi înăbușitoare.

Bibliografie:

1. Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

2. Aurul lumii, frumuseţi şi celebrităţi, traducere din rusă de Emil Iordache şi Leonte Ivanov, Chişinău, Editura Arc, 2004.

3.  Brana, Viorel, Sunt epuizabile resursele minerale?, Bucureşti, Editura Tehnică, 1983.

4. Lăzărescu, Ion; Brana, Viorel, Aurul și Argintul, Editura Tehnica, București, 1972.

5. Murgu, Nicolae; Isărescu, Mugur, Aurul, mit şi realitate, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

6.  Schottek, Ida, Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase, Editura Ceres, Cluj, 1993.

7. Dr. Ion Berbeleac, Zăcăminte de aur, București, editura Tehnică, 1985.


Copyright SC BERTUS SRL. Toate drepturile rezervate